
După maratonul FILIT, a trebuit să mă așez confortabil în fotoliu, cu ceașca de ceai în dreapta mea și cu degetele dezmorțite, pentru a medita la frumusețea, pe ritmuri de jazz, a literaturii care a transformat Iașul, în sfârșit, în actorul principal al piesei, acest rol potrivindu-i-se de minune.
Oare cât de colorate sunt inimile noastre? Suntem asemeni acului care încearcă să aleagă cărările cele mai bune pentru a ajuta ca produsul finit să fie unul superb şi plin de viaţă.
Indiferent dacă este vorba de literatură clasică, modernă, română sau străină, cei care citesc zilnic sau ocazional apreciază într-un mod aparte cărțile. Țin cont într-o oarecare măsură de calitatea hârtiei, rezistența coperții sau de rezumatul de pe coperta de pe spatele cărții dar, cel mai mult țin la conținutul cărții.
Ne-am obișnuit din ce în ce mai mult să ne repetăm în oglindă că suntem persoane puternice și că putem supraviețui mult mai bine decât scrie în ghidul de supraviețuire, ba chiar avem mai multe soluții.
Foile de ziar cu semnătura mea au început să se îngălbenească. Am întins mâna să fac cunoștință cu tine, lume dragă care mi-ai promis prietenie veșnică și mi-ai dat cadou un zâmbet care a început să se pietrifice.


Cu ochii ațintiți la televizor urmăream atentă cum Tom îl aleargă pe șoricelul inteligent Jerry sau urmăream încercările lui Dexter de a realiza experimente bune. Erau desenele mele preferate aflate sub sigla Cartoon Network. Pe atunci nu erau dublate, le ascultam în engleză și chiar mai învățam câteva cuvinte.
Pe lângă relaxarea din vacanța de Paște, am „copilărit” puțin cu dragii mei nepoți încercând să caut un desene animat potrivit vârstei lor. Am renunțat în cele din urmă și ne-am jucat împreună.
Am rămas șocată cum TOATE desenele acum sunt dublate, dar nu oricum! sunt dublate cu înjurăturile și cuvintele urâte din limba română. Eh, numai la români vocabularul e plin de înjurături.
Nu demult se vorbea printre oamenii din Parlamentul românesc care ridică ambele mâini la vot despre legea dublării în limba română a tuturor filmelor. Bineînțeles nu a fost adoptată. Cum să traduci filmele într-o română cu atâtea înjurături?
Un motiv pentru care evit multe din filmele românești este acesta. Scenariul filmelor românești este recitat dintr-o înjurătură într-alta în care românașul vrea să își trăiască „american dream-ul” pe ritmul muzicii Puya.
Nu mă mai miră de ce copii de mici știu cuvinte urâte și sunt violenți. Desenele animate nu mai sunt educative cum erau cândva. Acum sunt monștrii, samurai, vampirii și alte personaje ciudate.
A apărut un scurtcircuit în educația copiilor, părinții lucrează mai mult de 8 ore pe zi și nu își mai rezervă timp pentru rolul de îndrumător ci se conformează să fie simpli susținători financiari. S-au realizat multe studii în care arată consecințele vizionării programelor nerecomandate copiilor, totuși ele există și copii în inocența lor, dau peste ele.
Disney Chanel suna ca o prințesă care își așteapta prințul pe un cal alb, dar realitatea e de fapt doar o luptă dintre vampiri și vârcolaci iar Cartoon Network s-a transformat într-un Cartoonito needucativ.

Pe bulevardul aglomerat fiecare persoană își etalează noua îmbrăcăminte, noua coafură, noul mers, noul obicei, noul mod de a privi. E luna marilor investiții.
O doamnă cu o pălărie imensă, mai mare decât un lighean, cu greu vede pe unde merge. De aceea merge așa apatic, nici tocurile cu platformă nu o ajută. Poate se grăbește să ajungă undeva nu am de unde să îmi dau seama, nu schițează graba. Cei din jur au timp să îi observe pălăria probabil luată din Paris de un bogătaș, pantofii luați din economii și geanta Luis Vuitton primită cadou de la un unchi care nu are ce face cu banii și își mai aduce aminte din când în când ce rude are. Să le mai ajute, zice el. Poate o să fac cunoștință cu acel unchi și o să îi spun să ia mai bine ceva mai folositor decât o geantă care costă cât o mașină.
Privirile ni se întâlnesc iar eu rămân fixată asupra pălăriei, îmi schimb totuși privirea ca să nu devin insistentă. Printre firele împrăștiate de praf aștept culoarea verde a semaforului, mașinile la fel. Prin geamul mașinii o fată cu ochii mari pierdută în peisajul orașului Iași plin de găuri, conducte roșii și mormane din bordura scoasă, mă privește. Îi răspund tot cu privirea dar o schimb rapid și mă uit aiurea prin altă parte.
De multe ori privirile necunoscuților se întâlnesc cu ale noastre dar ne schimbăm privirea. Nu-i așa că ne deranjează privirile insistente? Există un spațiu lumită care nu acceptăm să fie depășit. În aglomerația mijloacelor de transport trebuie să existe un spațiu în care să respiri, în care să poți privi afară prin geamul murdar și nu la persoana care te fixează cu privirea și te împinge să își facă spațiu ca într-un meci de rugby.
Printre deciziile pe care trebuie să le luăm începând de la ce să mâncăm dimineața până la ce film să alegem să ne uităm înainte de culcare, cunoaștem priviri noi, priviri care nu s-au mai întâlnit niciodată și poate nu se vor mai întâlni niciodată. Privești și ești privit/ă. Suntem oameni și analizăm privirile necunoscuților căutându-ne sau căutând un răspuns la o problemă. Trebuie să avem puterea de a privi. Putem citi din ochii oamenilor fericirea, tristețea sau nepăsarea.
Ne ferim de ochii necunoscuților pentru a ne păstra un scut, să nu ne pună etichetă sau să ne considere vulnerabili după ce privirile timp de 3 secunde s-au întîlnit. Acea privire nu o vom mai întâlni, cât rău ne poate face? Suntem fragili și ne spargem foarte ușor, refuzăm să ne considerăm vase slabe și cădem de pe clădirile zârie-nori ale mândrei noastre.
Sunt zile în care privirea mea e absentă, nu observ cine trece pe lângă mine. Evit privirile insistente și privesc în gol jucându-mă cu gânduri răzlețe.
Acum că a venit primăvara timidă mă pot plimba prin parc să admir vremea frumoasă. Aleg o bancă. Stau să privesc oamenii care trec sau copii care se joacă. Ni se întâlnesc privirile timp de o secundă...



![]() |
| În doi ani înveți să vorbești și tot restul vieții înveți să taci. |
O atmosferă hollywoodiană cu muzică veche pe fundal în imagini alb negru cu dialoguri scrise într-un fum de țigară te introduce în lumea primilor pași ai cinematografiei.
Pentru că totul se desfășura fără dialoguri doar muzica mă putea ține în viață. Am tresărit la muzica puternică emoțională și m-am întristat pe un fundal cu muzică dramatică. Așa s-a desfășurat filmul mut care a furat trofeele Oscarului. Francezul Jean Dujardin ne-a arătat fără vorbe ce înseamnă bucuria, cum îți exprimi suferința, cum iubești și cum ești deprimat atunci când ești lăsat deoparte.
Nu am avut mari speranțe când am început vizionarea filmului, am strâmbat din nas la decernarea premiilor Oscar și eram ferm convinsă că nu merită acest film premiul. Dar cum să îți exprimi cel mai bine bucuria decât tăcut, dansând de bucurie?
Michael Hazanvicius, a creat o lume fără sunet în care evoluția a dat deoparte marii artiști pentru o lume cu sunet. Prin arta lui, ne-a introdus în lumea care demult a fost uitată. O lume alb negru în care 3D-ul nu își are rostul, iar artiștii erau diferiți prin „beauty spots”.
Ne-am îmbrăcat cochet în atmosfera mută, ne-am ocupat locurile în cinematograful Kinograph și am plâns fără a ne auzi sunetul lacrimilor dar având libertatea de a ne exprima starea prin gesturi.
Orgoliul actorilor dintr-o perioadă învechită este mult prea mare atunci când sunt îndepărtați din fața reflectoarelor Hollywoodului. Chimia dintre vedeta filmelor mute George Valentin interpretat de Jean Dujardin și starul filmelor sonore Peppy Miller interpretat de Berenice Bejone împresoară cu un mediu romantic și ne arată îmbinarea vechiului cu noul.
Diferența față de ideile trase la indigo i-au oferit pe tavă multitudinea de premii. Dacă exista și premiu pentru rolul cățelușului cu siguranță îl câștiga. Poate nu merita Oscarul, poate da. Totuși când primești Oscarul cum să nu iubești America?
Chapeau!

Te-ai mutat pentru prima dată din orașul unde ai locuit 18 ani. Era un orașel micuț, liniștit cu o singură șosea principală în care minimum jumătate din „băștinași” îi cunoșteai. Anii cu florile sale, frunzele arămii, zăpadă și caniculă au trecut. Printr-un vânt puternic, ai călcat pe covorul frunzelor arămii din orașul acela mare și necunoscut cu atâtea numere de autobuze și tramvaie care te fac să te simți un om mic mic de tot într-o lume prea mare pentru a putea fi descoperită de tine, un omuleț debusolat. În cele din urmă te acomodezi. Mai repede sau mai greu.
De multe ori m-am gândit ce anume m-a ajutat pe mine precum și pe alte persoane să ne putem acomoda destul de ușor într-un oraș nou. Mi-am dat seama că acest lucru depinde în exclusivitate, de tine, de felul cum ești și de oamenii din jurul tău. Dacă tot timpul refuzi să mergi pe o stradă pe unde nu ai mai trecut doar pentru că este necunoscută, nu încerci să mănânci shawarma doar pentru că în mintea ta crezi că o să te îngrași sau renunți doar pentru că lumea îți spune că există facultatea pe care o urmezi și în orașul tău natal (caz concret!), îmi pare rău pentru tine, mai ai de lucrat.
Este greu să te acomodezi într-o țară nouă în primul rând din cauza limbii. O fi limba engleză, o limbă internațională dar sunt multe țări în care oamenii de acolo nu știu o boabă de engleză. Atunci cum să îl întreb eu în rusă dacă știu doar engleză și franceză? Bineînțeles, va trebui să mă descurc de una singură sau să aplic metoda extremă: semnele.
E normal să te poți exprima mai ușor în limba română, doar ești român în țara „România, te iubesc” iubită mai mult de străinii care locuiesc în România. Nu trebuie să dramatizăm, dar dacă te muți într-un alt oraș din România, ce te împiedică să întrebi? Aici putem realiza o listă lungă.
Un alt motiv pe care l-am întâlnit la unii oameni este încăpățânarea. Ei refuză orice contact social din motivul bine imbibat în minte „am venit doar pentru locul de muncă/facultate”. Dar, cine spune că nu trebuie să îmbini urâtul cu frumosul?
După 3, 4, 5 sau 6 ani de facultate, realizezi că nu ai nici un prieten căruia să îi povestești ce loc bun de muncă ai nimerit exact după absolvire iar viața ta personală se rezumă doar la familia care oricând te va primi cu brațele deschise înapoi. Gândește-te că doar a trebuit să te acomodezi într-un loc nou iar condițiile de viață (bani, mâncare) ți-au rămas într-o oarecare măsură la fel. Dacă trebuia să le schimbi pe ambele, atunci era mai greu. Astea sunt motive bine întemeiate de acomodare.
Noaptea, îți ia puțin timp ca ochii să ți se acomodeze la întuneric ca să poți vedea. Descoperirea locurilor noi, cunoașterea oamenilor noi, comunicarea (cu rețelele sociale se distruge), te ajută să te poți adapta. Dacă ții ochii strâns închiși de frică, nu vei putea vedea frumusețea care îți stă în față.