Interviuri

Interviu cu actorul Dumitru Georgescu: un „HOP” în carieră și un pas în față din mulțime

Dumitru Georgescu a intrat în trupa de la Teatrul „Luceafărul” în 2008, pe vremea când era încă student la secția Arta actorului mânuitor de păpuşi şi marionete, de la Facultatea de Teatru a Universității de Arte „George Enescu” Iași, facultate pe care a absolvit-o în 2010. În perioada 2010-2013 a susținut ateliere de teatru pentru cei mici la o Școală privată de teatru, alături de care a realizat spectacole și a participat la diferite festivaluri. După trei ani de la prima sa participare la Gala Tânărului Actor Hop, a ales să revină în concurs cu un monolog intitulat „Gabriel”, inspirat din viața unui copil pe care l-a întâlnit cu un an înainte la Sighișoara.

Dumitru Georgescu este actorul nonconformist care a reușit performanța de a obține distincția pentru cel mai bun tânăr actor, în cadrul Galei Tânărului Actor HOP 2013, ediţia a XVI-a, care s-a desfășurat în luna septembrie. Povestește cu haz cum încerca din răsputeri, încă din copilărie, să își imagineze că face artă prin năzbâtii, chiar dacă asta însemna urcatul pe casă, țopăind, și formându-și publicul din vecini. Acum își trăiește visul.

Actoria este pentru el dragoste la prima vedere, un singur spectacol de teatru și a fost de ajuns să tragă frâiele și să schimbe direcția dinspre domeniul teologiei spre cel al artei. Schimbarea macazului i-a deschis porțile către actorie și în prezent, se află într-un proces continuu de ascensiune în cariera sa de artist. Numele său este prezent pe afişele spectacolelor de la Teatrul „Luceafărul” şi de la Naţionalul ieşean, fiind implicat, de asemenea, și în proiecte teatrale independente.

În prezent, se pregătește pentru piesa „Prințul fericit” după Oscar Wilde, în regia lui Radu Alexandru Nica, scenografia Ioana Popescu, coregrafia Florin Fieroiu și muzica realizată de Vlaicu Golcea, care va reprezenta debutul stagiunii de toamnă a Teatrului „Luceafărul”, ce va avea loc pe 5 octombrie, odată cu deschiderea celei de-a VI-a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr. Atunci va interpreta în premieră, pentru publicul ieșean, monologul „Gabriel”.

Cine este Dumitru Georgescu în viziunea proprie?

E un tânăr care a visat de mic să fie pe scenă, care se urca pe casă cântând și țopăind în văzul vecinilor. Tata a fost un om mai dur și ținea la părerile celor din jur. Îmi doream să fac meseria asta, dar rămânea totul la vis pentru că nu am avut pe nimeni în familie care să facă artă și am fost îndrumat spre partea teologiei, urmând să fiu preot. Plecând de la vârsta de 13 de ani de acasă, m-am maturizat. Am început să merg la piese de teatru, să flirtez cu domeniul și să îmi placă. Acum îmi trăiesc visul.

Când ai realizat că trebuie să faci actorie?

Întâmplător, am mers cu clasa la o piesă de teatru la Teatrul Național și în momentul în care am văzut scena, teatrul, actorii, publicul, toate sentimentele de când eram mic au revenit și mi-am zis că asta trebuie să fac. Am fost o persoană norocoasă pentru că am putut să-mi schimb dintr-odată alegerile și să am bafta de a intrat la facultate fără să fac pregătire. Cu trei zile înainte de admitere, mi-am făcut repertoriul și m-am prezentat.

Ce anume consideri că te diferențiază față de ceilalți actori?

Ambiția. Sunt genul de actor care improvizează foarte mult pe moment. Am în minte un plan, păstrez ce lucrez cu regizorul, dar sunt un actor care mizează foarte mult pe improvizație și pe feeling-ul care mi-l dă partenerul de scenă. Avantajul meu este că încerc să aduc ceva nou de la un spectacol la altul. Refuz să cred că sunt atât de talentat. Nu cred că e talentul atât de pregnant, cât e dorința de a juca și ambiția de a reuși. Fac ce pot atunci când ies pe scenă ca să nu am regrete.

Gala Tânărului Actor HOP îți forțează limitele și te ajută să ieși din mulțime

Ai mai participat acum trei ani la Gala Tânărului Actor Hop și ai câștigat premiul la secțiunea grup. Ce te-a determinat să revii la acest concurs?

Atunci când am participat eram proaspăt ieșit din facultate și nu știam prea multe despre ce se întâmplă la concurs. Am mers pentru că nu voiam să renunțăm la spectacol. Întâmplător am trecut de preselecții și întâmplător am câștigat. După ce am câștigat mi-am dorit să revin cu un monolog, să revin singur, dar nu am găsit un text în care să cred. Nu am vrut să mă întorc doar ca să fac figurații sau să fiu unul din mulțime. Voiam să mă duc să fiu mulțumit. Intrasem în multe proiecte și nu aveam timp să mă pregătesc. În februarie am început să lucrez la text, special pentru HOP, să văd în ce zonă vreau să merg și ce vreau să spun cu textul respectiv.

Cum ai reacționat atunci când ți-ai auzit numele ca fiind câștigător?

Mi s-au înmuiat picioarele. Ajungi la un moment dat să crezi ca o să câștigi premiul. Ajungi acolo pe scenă și în momentul acela ești absolut sigur că nu o să câștigi. Am fost primul nominalizat și mi s-a părut atât de lung momentul de când m-au nominalizat pe mine. Îmi spuneam «e bine că ai ajuns pe scenă, ai fost nominalizat dar nu o să câștigi». După ce îți spune Maia Morgenstern că premiul pentru cel mai bun tânăr actor este câștigat de Dumitru Georgescu, e extraordinar! Face să merite orice efort când vezi că ești răsplătit.

De ce ai ales numele monologului „Gabriel”?

Am avut o obsesie cu numele ăsta. Nu știu de ce. Nu mi-am dorit să mă cheme Gabriel, dar pur și simplu mi-a plăcut numele. Când am început să scriu textul și să îmi imaginez personajul cum ar fi, am zis să îi pun numele ăsta. Piesa este ceea ce eu am simțit, nu e nimic profesionist. Nu am pretenția de a fi un dramaturg. Sunt doar niște gânduri sincere.  Am fost la Sighișoara anul trecut și am întâlnit un băiețel pe stradă de șase-șapte ani care avea un frățior de vreo șase luni în brațe și am stat un pic de vorbă cu el. O mare parte din ce am scris rezultă din discuția pe care am purtat-o cu acel copil.

Care este povestea lui „Gabriel”?

Este vorba despre un tânăr care își povestește viața psihologului. Își povestește frustrările, neînțelegerile. Nu înțelege de ce tatăl lui se sacrifică atât de mult pentru familie. Este un om care muncește foarte mult, dar are și partea negativă: își lovește soția, o jignește. Personajul nu înțelege de ce mama lui acceptă înjosirile, de ce nu pleacă, de ce nu a plecat și nu l-a luat și pe el. De când era mic a fost supus la scenele respective și toate îl duc la un moment dat să creadă că mama lui înțelege din toate bătăile astea iubire din partea soțului. De aceea, personajul Gabriel își lovește mama ca să îi arate că el o iubește mai mult ca tatăl său care nu știe să aprecieze și care trebuie să plece.

Este acest premiu un „HOP” în cariera ta?

Da. „HOP”-ul este un concurs la care ar trebui să meargă orice absolvent pentru că înveți din participare. Nu trebuie să câștigi, te călește pe viață. Te ajută să evoluezi. Premiul care l-am primit acum e o șansă, o platformă, o recunoaștere, care, involuntar, îți aduce oferte, proiecte noi, te face să ieși din mulțime. Doar simplu fapt că ai câștigat, îți dă o șansă în plus ca oamenii să întrebe de tine. Premiul te ajută să ieși în față. Nu mă duceam la castinguri de frică că o să greșesc, dar după ce treci printr-o experiență ca aceasta, ești mai încrezător în propriile forțe. În timpul facultății ești îndrumat de profesori. Ești oarecum cocoloșit și nu îți forțezi limitele. Gala HOP îți forțează limitele.

Îmi doresc să fac film alături de actorii pe care îi stimez

Care este locul preferat în care ți-ar plăcea să susții o piesă de teatru?

Am jucat în piese independente în baruri, la Teatrul de păpuși și la Teatrul Național pentru adulți. Publicul este diferit. În bar, nu există delimitare public-scenă, publicul e în inima ta și joci altfel. La Teatru pentru copii trebuie să îi prinzi de la început și să conduci povestea.Copiii sunt imprevizibili. Adulții privesc cu ochiul lor critic. Joci diferit în funcție de spațiul în care ești. Personal, vreau să le îmbin pentru că nu mă văd făcând doar teatru dramatic sau pentru păpuși și vreau să găsesc o cale de mijloc, să le îmbin ca să îmi forțez puțin limitele și să nu mă blazez. Sunt la început și munca de-abia acum începe. Până acum, eram un tânăr actor care încerca să facă multe, cât mai multe. Acum că am șansa și mi s-a oferit o cale de a ieși un pic în față, încerc să profit, în sensul bun al cuvântului, să fiu deschis la colaborări sau proiecte indiferent de oraș.

Ce anume consideri că reprezintă apogeul carierei tale?

În 2010 când am câștigat am zis că ăsta e apogeul carierei mele.  La un an de zile după, am lucrat cu Radu Afrim, eram unul din îngeri și am zis că acesta e momentul cel mai tare. Acum că am câștigat premiul, ăsta e apogeul meu. Îmi doresc să fac film, să joc alături de actori pe care îi stimez , să fur din meseria lor. Acesta e următorul apogeu: să lucrez cu oameni precum Marius Manole,  Ofelia Popi sau Maia Morgenstern. Pe oamenii ăștia i-am văzut la televizor și niciodată nu am crezut că o să dau mâna cu ei și o să îmi spună «felicitări, ai meritat!».

Publicat și pe agenția de presă Info Apollonia

__________________________________________________

Luni, 28 martie 2011 OCTAVIAN JIGHIRGIU: "Matei Visniec e unul dintre prietenii mei buni si ma mandresc cu asta"

Actor de teatru, regizor si profesor la Universitatea de Arte ”George Enescu” din Iasi, Octavian Jighirgiu considera ca este esential sa treci prin toate etapele artei teatrale pentru a ajunge un actor profesionist. Desi a luat contact si cu cinematografia, televiziunea sau radioul, teatrul ramane prima dragoste la care nu ar renunta niciodata.

 Cum ati decoperit ca sunteti atras de teatru si ca vreti sa deveniti actor?
OCTAVIAN JIGHIRGIU: Aveam un spirit ludic, mai iesit din comun decat majoritatea copiilor. Parintii mei m-au incurajat si de mic am visat la scena. M-a prins microbul cand am fost la primele spectacole de teatru, precum un copil care vrea o jucarie.

Ati avut un model la inceputul carierei dumneavoastra? Povestiti-mi, va rog, despre profesorii si mentorii dvs.
O. J: Da, au fost mai multe modele. Unul din actorii alturi de care am si avut sansa de urca impreuna pe scena si care mi-a marcat debutul in lumea teatrului a fost Victor Rebenciuc. Pentru mine este un target greu de atins, o excelenta in ceea ce priveste arta actorului spre care tind.

Povestiti-mi despre emotiile pe care le-ati avut pentru prima dată cand ati urcat pe scenă ca actor profesionist.
O. J:  Am urcat pe scena inca din liceu, insa imediat dupa facultate am avut sansa ca actor profesionist, de a ma angaja la Teatrul dramatic din Constanta, unde monta Catalina Buzoianu, una din cele mai importante regizoare contemporane ale Europei. Am debutat la Constanta, in rol principal, tremurand ca varga, avand niste emotii greu de explicat. Tracul actoricesc nu il pot intelege oamenii care nu urcat pe scena in fata unui public, e unul special. Emotia actoriceasca inseamna si emotia tracului. Tracul meu ca debutand in teatrul din Constanta era unul mare, insa sustinerea psihica a venit din partea colegilor. Am fost sase colegi care am plecat la Constanta. Toti am jucat in piesa montata de Catalina. Fiind alaturi de fosti colegi de facultate mi-a fost mai simplu sa trec peste emotiile debutului.

De ce ati ales sa debutati la Constanta?
O. J:  Sunt un pic aventurier. In Iasi am trait o viata si  am vrut sa schimb ceva asa ca am plecat in Constanta. Dar de acolo, unde am stat doar o stagiune, m-am mutat in Bucuresti, unde am stat cativa ani de zile. Am fost angajat, am jucat acolo dupa care am revenit in Iasi din mai multe motive. Unul dintre ele fiind si faptul ca s-a ivit un post de asistent la Universitatea de Arte ”George Enescu” din Iasi. M-am gandit  sa incerc si a devenit o boala grea.

Ati mai jucat alaturi de fostii colegi?
O. J:  Da. In prezent mai colaborez cu unii dintre ei. Oana Sandu este colega mea la Teatrul National din Iasi. Irina Scutaru e a doua actrita cu care colaborez in continuare. Unul dintre cei trei baieti este in America, a ajuns cel mai bine dintre noi, il cheama Cosmin Chivu si preda actorie la Universitatea din New York. Una din actrite e la Timisoara, iar ultimul, Marius Maftei s-a reprofilat si e mare producator pentru un trustul de presa Media Pro din Bucuresti. Nici unul din noi nu a ramas in Constanta, acolo a fost o rampa de lansare.

”Cand urci pe scena problemele le lasi la usa”

Ati jucat pe scena alaturi de sotia dvs.. Cum reusiti sa va insusiti personajele, emotiile?
O. J: Sunt aceleasi tipuri de emotii, acolo nu e sotia mea, deci nu exista, nu dublez gandul din relatia scenica. Cand urci pe scena problemele le lasi la usa. In viata cotidiana putem fi certati iar pe scena putem fi iubiti, ca acestea ne sunt rolurile. Emotia pe care o ai in fata spectatorului trebuie sa se trasforme in emotia personajului: o vede el pe ea si o iubeste. Publicul nu trebuie sa observe emotiile scenice.

Cum va pregatiti inainte de a interpreta personajul pe scena? Aveti anumite ritualuri?
O. J:  Ma adun, stau putin cu mine insumi. Imi fac cateva exercitii de incalzire vocala, imi dezmortesc putin oasele si stau cateva minute si ma gandesc la ce am de facut. Intotdeauna cand intru pe scena, cel mai important este prima actiune si prima replica pe care o am de spus. Daca ele vor iesi cum trebuie, daca simt ca debutul este bun, locomotiva va trage intreaga garnitura.

Ati legat prietenii cu actorii alaturi de care ati urcat pe scena? Este adevarat ca teatrul, culisele si scena devin o a doua casa pentru un actor?
O. J:  Da. Stau mult mai mult in teatru decat acasa. Este prima mea casa. Prietenia e obligatorie, eu nu cred in relatii buruiante, in mediul profesional. Nu cred in colaborarea cu oameni cu care nu empatizez. Majoritatea celor cu care joc, pe care ii regizez si cu care colaborez la Universitate, imi sunt si prieteni.

Ce v-a determinat sa va indreptati spre regie?
O. J:  E un alt unghi. Ma intereseaza sa vad un fenomen cum e teatrul din toate unghiurile posibile. Pana acum am avut doua perspective, cea a actorului si cea a profesorului. Cea de-a treia, a regizorului, imi propune un unghi nou. Ma ajuta sa inteleg mai in profunzime fenomenul teatral. Imi da si o anumita independenta, pentru ca regizorii au sansa de a migra intr-un areal mai mult sau mai putin prestabilit in care teatrele ii cheama sa monteze. Si de ce nu, pe viitor poate nu voi mai fi strict legat de Iasi si o sa ma plimb pentru aceasta noua profesie pe care am imbratisat-o.

Cat de important este un regizor pentru succesul unei piese?
O. J:  Actorul este principalul element, fara el actul teatral nu poate avea loc, spectatorul este celalalt element esential, fara public nu exista teatru. Pentru a capata forma estetica, ceea ce face actorul pe scena, e nevoie de ochiul de dinafara, cel al regizorului. E foarte greu ca tu sa iti fii propriul coordonator artistic, trebuie sa te raportezi la o terta persoana care sa spuna e bine, nu e bine ceea ce faci. Reperul este regizorul, la care se raporteaza tot spectacolul, lumea din spectacol: actori, scenografi, muzicieni s.a. E destul de grea povara.

 In ce directie v-a influentat Matei Visniec in cariera dvs.?
O. J:  Matei Visniec este unul din bunii mei prieteni si ma mandresc cu asta. Am realiza teza de doctorat pe tema asta. Ne stim din facultate, atunci cand tanar student, i-am trimis o scrisoare pentru a ne trimite niste texte. S-a dovedit a fi cel mai deschis om cu putinta. Cu un text de al lui am castigat premiul UNITER de Debut la Scolile de teatru. De atunci ne-a legat o prietenie fantastica. Este un autor care nu pune banul inaintea prieteniei. Un astfel de om te marcheaza.

 Cum se prezinta noua generatie de actori in devenire?
O. J:  Mult mai frisonati, mai nelinistiti, plini de intrebari. Am senzatia ca nivelul de inteligenta a tinerilor creste din ce in ce mai mult pentru ca "bombardamentul" de tehnologie inseamna si exersare a creierului, pentru adaptare la tot ce apare. Ei vor pune serios problema unei profunde transformari a teatrului care nu are voie sa se mai cantoneze in niste clisee clasice. Trebuie sa gaseasca formule noi de supravietuire care trec dincolo de zona asta conformista. Neconformist este teatrul underground. Se vorbeste foarte mult de body language, cuvantul nu mai este obligatoriu pentru actul teatral. In urma cu zeci de ani daca spuneai unui om de teatru ca se poate face teatrul fara cuvant, se lasa cu scandal. Noua generatie de studenti este una plina de initiativa si cu dorinta de a transforma ceva in structura teatrala.

”Nu am fost omul televiziunilor, scena e ceea ce ma intereseaza pe mine”

 Cum a fost in perioada in care ati colaborat cu radioul si televiziunea?
O. J:  Am avut o calaborarea cu televiziunea in studentie, eram realizator de emisiuni, era jobul meu de noapte, dupa cursuri. Perioada aia m-a ajutat sa ma acomodez cu obiectivul camerei, un lucru foarte important pentru ca e un alt tip de trac decat cel de scena. La radio realizam o emisiune de noapte, de divertisment. Aparitiile la televiziune si radio ajuta la promovarea imaginii unui artist. Pentru mine televiziunea este un soi de prieten, imi este alaturi atunci cand vreau sa promovez un produs.  Eu am fost invitat accidental intr-o emisiune si intr-un show de divertisment dar nu am mai fost omul televiziuni, nu am mai stat acolo, nu mai era jobul meu, ci eram invitat cu diferite ocazii la televiziune, la fel si la radio pentru ca scena e ceea ce ma intereseaza pe mine.

 Ati fost tentat de cinematografie?
O. J:  Am facut putin film in comparatie cu alti colegi ai generatiei mele. Am cochetat cu cateva productii cinematografice cat timp am fost actor in Bucuresti, printre care o colaborare cu casa de film Atlatis Film din Bucuresti. In cinematografie sunt alte rigori si un alt tip de actorie, atunci am vazut ce diferente mari sunt intre teatru si film. Rar reusesti sa devii un obisnuit al platourilor de filmare fiind actor in provincie, dar asta nu exclude posibilitatea.

Care au fost diferentele majore pe care le-ati observat dvs. dintre teatru si cinematografie?
O. J: In primul rand, cinematograful presupune un tip de firesc care in teatru nu este atat de impins spre limitele lui. In teatru ca sa ajunga mesajul tau de pe scena pana in ultimul rand din sala, trebuie sa ingrosi putin rictusul facial, ca sa sa se vada. Pe de alta parte, cinematografia inseamna un soi de antrenare a emotionarii imediate, pentru ca se pot trage zece duble cu aceeasi scena in care eroul trebuie sa planga la comanda, pe cand in teatru ai o cursivitate a personajului, vine ca urmare a unei stari induse.

 Ce parere aveti despre moda telenovelelor in care joaca foarte multi actori consacrati din Romania?
O. J:  E un mod de a trai, nu acuz pe nimeni, nu stiu daca as face eu acest lucru, dar e un mod de a trai si ii inteleg, sa nu uitam ca marii nostri actori sunt in clipa asta in telenovele, cel mai bun exemplu pentru mine este Gheorghe Visu - este exceptional actoriceste. Asta este economia de piata, existam intr-un anume fel cu toti. Nu sunt de acord, dar cei care joaca in telenovele o fac in primul rand pentru venit, altii care nu mai sunt atat de chemati, de exploatati in filme, o fac pentru imagine, sunt actori intrati intr-un con de umbra, actori pe care nu ii mai cauta regizorii. Atunci cand vine un regizor de telenovela si ii ofera  sansa de a reveni in atentia publicului, sa fii nebun sa nu o faci si sa o faci pe modestul inutil.

”Teatrul din Romania are prea multe institutii suventionate”

 Care credeti ca este profilul unui spectator de teatru?
O. J:  In primul rand, un spectator al unui teatru de caliate trebuie sa stie sa respecte actul teatral. A respecta actul teatral inseamna a-ti inchide exact cand intri in sala telefonul mobil, a face in asa fel incat sa nu deranjezi chiar daca e un spectacol care nu te intereseaza si iti dai seama de asta pe la jumatate, pe cat posibil sa nu iesi din sala si sa stai pana la final daca ai venit. Este de dorit sa ai o minima educatie in sensul acesta, fiecare tip de teatru isi are genul sa de spectator. De multe ori am fost tentat sa opresc spectacolul, asta pentru ca spectatorii se trezisera intr-un context pe care nu il intelegeau si nu ii interesa, e de minima civilizatie sa respecti actul teatral. La cinematografie pelicula e rece, actorii au jucat demult, dar la teatru actorul se incarca cu o emotie puternica si ajunge cu pulsul aproape de colaps. Un spectator nesimtit de teatru raspunde la telefon in timpul piesei si vorbeste in soapta, aici educatul e polul opus.

Ati avut dificultati in interpretarea unui rol, sa intrati in pielea unui personaj?
O. J:  O, da! Nu cred ca a fost vreun rol in care sa nu am dificultatii de interpretare, ma impiedic de el pana ma imprietenesc cu personajul.  A interpreta un rol este o provocare si pentru ca am aceasta patima dementa de a nu spune nu niciodata. Nu joc doua roluri aproape la fel pentru ca din punct de vedere psihic e greu sa te adaptezi de la unul la altul. Cand ei nu sunt foarte prietenosi cu mine incerc sa ma imprietenesc cu ei, ii descopar, aflu despre ei, imi pun probleme, caut, ma sfatuiesc cu regizorul, ma sfatuiesc cu colegii, cu mine insumi pana intru in pielea personajului.

 In ce directie considerati ca se indreapta teatrul din Romania?
O. J:  Este greu de spus. Teatrul din Romaina are o mare problema, prea multe institutii suventionate, eu fiind unul din angajati, dar o spun pentru ca la adapostul unei astfel de institutii de maini protectoare este bugetul. Tu poti sa adormi ca actor si devii un mic functionar artistic. Cred foarte mult in proiecte si in teatrul particular, in initiativa particulara. Foarte multi actori care sunt in regimul teatrului de stat au un calm si o lentoare! De aici si o deprofesionalizare in anumite trupe de teatru care s-au blazat. Cred in teatrul initiativei private, precum cel din Franta, unde exista peste 1.000 de spectacole pe seara. Spre acest model ar trebui sa se indrepte teatrul din Romania.

Considerati ca trupele underground de teatru sunt solutia?
O. J:  Exista niste initiative particulare ale unor studenti, care din pacate nu sunt sustinuti decat de propriile incasari. Productia spectacolului de regula ii priveste, cauta sponsori sau dau bani din buzunarul propriu. Miscarea este abia la inceput, Bucurestiul si Ardealul sunt mai inainte decat Moldova in ceea ce priveste teatrul undergound. Exista o serie de trupe in Cluj, Targu-Mures, iar la Bucuresti, Iures are teatrul particular ”TEATRU ACT” . Sper ca si in Moldova sa se miste lucrurile.

                                                                                          ***
Nascut la Iasi, pe 29 iulie 1974, Octavian Jighirgiu a absolvit Universitatea de Arte ”George Enescu” din Iasi. In perioada 1992-1993 a fost redactor cultural la RTV ”Europa Nova” din Iasi, iar in perioada 1993-1995 a sustinut recitaluri de poezie pentru TVR Iasi. A realizat turnee in Europa, in tari precum Serbia, Ucraina, Lituania, Austria, Franta sau Anglia, precum si in diverse orase din tara. Din 1998 colaboreaza cu Radio Romania Actualitati, Departamentul Cultural, este membru al Centrului de cercetare Arta teatrului - studiu si creatie. Din 2003 este impresar artistic atestat de Ministerul Culturii si Cultelor. Din anul 2002 este asistent universitar la Universitatea de Arte “George Enescu”, Facultatea de Teatru, iar din 2005, lector universitar. In martie 2007, devine seful Catedrei de Arta Actorului din cadrul Departamentului de Teatru al Universitatii de Arte “George Enescu”, Iasi.

Premii:
Premiul pentru cel mai bun rol masculin la Festivalul Studentesc de Teatru, Sibiu, pentru rolul GRUBI din piesa "Bine, mama, da’ astia povestesc in actu’ doi ce se-ntampla-n actu’ntai", de Matei Visniec – 1995
Premiul II pentru interpretare masculina la Festivalul Studentesc de Teatru “Primul rol” Iasi, pentru rolurile FIUL, TATAL, SOTUL din piesa "Caii la fereastra", de Matei Visniec – 1996
Premiul UNITER - Diploma Scolilor de Teatru pentru spectacolul "Bine, mama, da’ astia povestesc in actu’ doi ce se-ntampla-n actu’ntai", de Matei Visniec – 1997
Sursa: Cuzanet
_________________________________________________
vineri, 31 decembrie 2010
Interviu cu Vasile Arhire, jurnalist sportiv

Vasile Arhire considera jurnalismul sportiv o stare de spirit. Chiar si dupa 35 de ani de presa, sportul ramane domeniul pe care nu l-ar abandona niciodata. Iubeste plaiurile moldovenesti ceea ce l-a indreptat spre filmul documentar, in care a aratat frumusetile naturii si oamenii adevarati. Primul sau interviu l-a realizat la 16 ani cu mama Nadiei Comaneci, dupa ce marea gimnasta a cucerit patru medalii de aur la Campionatele europene..

•Ati terminat o facultate in domeniul tehnic si ati ales presa. De ce?
VASILE ARHIRE: Pasiunea pentru presa a fost de pe bancile liceului. In vremea cand eu terminam liceul, cine nu era inginer nu inseamna mare lucru pentru societate. Era un avant al facultatilor tehnice, al formarii de specialisti in domeniul tehnic. Mama nu a fost de acord sa urmez Facultatea de Drept, Jurnalistica era doar la Bucuresti in cadrul Academiei de Studii Social- Politice si atunci am optat pentru Constructii. Imi placeau lucrurile clare, precise. Mi-a placut facultatea, in special proiectarea. Dar pasiunea nu m-a lasat. Atunci am abandonat si am ajuns jurnalist.

• Ati debutat in 1975, in ziarul local. Ce a reprezentat pentru dumneavoastra acel moment?
VASILE ARHIRE: A fost o sansa pentru ca eu am facut sport de performanta : baschet, acum imi place handbalul in mod deosebit, si fotbalul, pentru ca din viata oricarui cronicar sportiv, fotbalul nu poate lipsi. Imi doream sa ajung baschetbalist de prima liga, insa nu am mai putut din motive medicale si atunci am abordat domeniul presei. Vroiam sa fiu ziarist sportiv si mi-am mentinut dorinta . Un domeniu pur in care se cere fair-play, in care nu poate influienta decat mintea si corpul tau o anumita directie, o anumita decizie.

• Cand ati inceput sa lucrati ca jurnalist si comentator sportiv?
VASILE ARHIRE: Am inceput din ’75 cu jurnalismul sportiv la ziar. În ‘77 am “batut’ la uşa postului Radio Iasi şi dupa câteva luni de probe mi s-a deschis. Am colaborat la sport, dar si la tineret, cultural, social si chiar economic din zona de actualitati. Am învatat din mers multe lucruri de specialitate, am “furat” meseria de la reporterii de mare talent pe care i-a avut Radio Iasi. M-am simtit agreat, fara sa fiu laudat mai mult de o data pe an de catre sefi, dar atunci când aveam o initiativa si propuneam ceva mi se dadea libertate de actiune. Insemna mai mult decât orice apreciere. Am citit mult despre tot felul de lucruri. Imi placea foarte mult zona de eveniment ,dar sportul a ramas un domeniu pe care nu l-as abandona niciodata. Iti ofera o anumita deschidere, o anume traire.

• Cum a fost perioada cand ati lucrat la “ Opinia Studenteasca”?
VASILE ARHIRE: A fost o perioada frumoasa. Colaboram deja la ziarul local “Flacara Iasului” şi la Radio Iasi, unde realizam emisiunea de sport, dar ziarul studentesc era cu totul altceva. O lume frumoasa. Era un joc serios, cu un larg spatiu de manifestare. Iti puteai forma un stil propriu prin exercitii repetate. Am avut sansa sa intalnesc o generatie valoroasa de tineri jurnalisti la care am preluat stafeta , cu Daniel Condurache, cu Andi Lazescu, cu Silviu Lupescu. Erau redactori sefi adjuncti. Am fost numit redactor sef adjunct la Actuallităţi după ce Daniel Condurache a terminat facultatea. Daniel m-a recomandat si pentru pozitia de corespondent pentru “Viata studenteasca”, care era revista studentilor din toata Romania, cu sediul la Bucuresti. Acea perioada a fost extrem de densa in acumulari.

• Ati avut un model din presa la inceputul carierei dvs?
VASILE ARHIRE: Am avut mai multi magistri. Primul model a fost scriitorul Grigore Ilisei. Apoi am avut oameni care si-au pus amprenta asupra carierei mele intr-un mod sau altul. Aici l-as include pe Daniel Condurache, pe Constantin Paladuta care a lucrat la ziarul local si “a pastorit” cotidianul “Evenimentul” ani buni. Cristian Topescu inseamna pentru mine ca ziarist, dar si ca om enorm de mult. Fara modele , in viata, nu numai in profesie, nu te poti implini.

“Nu vreau sa fiu doar un administrator, aceasta e esenta”

• In ce conditii ati abordat filmul documentar ?
VASILE ARHIRE: La un moment dat, in cariera mea, am avut aceasta tentatie, placandu-mi natura.. Mi-a placut sa fiu cu picioarele pe pamant. Am facut un proiect intitulat “Descriptio Moldavie” in 1999, pe care l-am prezentat la canalul Tvr 2. Exista o linie de reportaje de calatorie cu durata de 15 minute. Cineva care era atras de acest lucru, putea in fiecare zi la aceeasi ora sa vada lucruri interesante dintr-o anumita zona a tarii. Acest proiect a fost agreat, am stat 4 ani in acest proiect. M-a captivat foarte mult si am renuntat o perioada la sport, nu am mai acordat prea mult timp sportului si m-am ocupat de documentarele de calatorie.

• Ati obtinut mai multe premii cu documentarul “Diamantele Coroanei”. Prin ce atrage el atentia ?
VASILE ARHIRE: Titlul inseamna manastirile din Bucovina, pe care eu le-am asemanat cu diamantele unei coroane, asezate pe coroana care este tot tinutul Bucovinei. Filmul prezinta nestematele arhitecturii si picturii medievale romanesti de la Sucevita, Moldovita, Putna, Voronet si Humor. Sunt locuri extraordinar de frumoase, minunate. Am tinut foarte mult la filmul acesta pentru ca e ceva din sufletul romanului.

• Ce reprezinta functia de director la Tvr Iasi? Care sunt atributiile?
VASILE ARHIRE: Atributiile sunt numeroase si sunt cele specifice unui conducator de institutie. Eu ma vad acolo ca un coleg mai mare, cu o experienta mai bogata si care incearca sa construiasca pentru telespectatori, impreuna cu ceilalti, o stare de satisfactie. Nu e un lucru usor pentru ca ne adresam unui spectru foarte larg de public, de la copii de 3-4 ani pana la oameni cu tamplele incaruntite. Profesia îmi ocupa mai tot timpul zilei, pentru ca vreau sa fiu nu doar un administrator, ci sa ramqn in continuare si realizator de programe.Imi continui activitatea jurnalistica, merg la filmari , montez. Si satisfactiile vin si de aici. Anul acesta am primit Premiul pentru portret al Asociatiei Profesionistilor de Televiziune din România, pentru filmul “Alergqnd de la Iasi la Los Angeles”, o biografie romanţata a campioanei olimpice de atletism Maricica Puică, originara din Iaşi.

“Poti sa faci performanta si din teritoriu, nu neaparat din Bucuresti”

• Ati debutat la Iasi, dar prin comentariile sportive de la radio si prin programele de televizune v-ati facut cunoscut in intreaga tara. Nu a existat tentatia sa plecati spre Capitala?
VASILE ARHIRE: Iubesc foarte mult Moldova şi chiar dacă am avut in 1991 oferte de la televiziune si de la radio pentru a merge la Bucuresti, n-am plecat. Mi-am dorit sa raman aici considerand ca poti si aici sa faci performanta. Lucru pe care cred ca l-am confirmat.

• Aveti doi copii, unul dintre ei este reporter sportiv la Bucuresti. Ati avut vreo influenta in alegerea meseriei lor?
VASILE ARHIRE: Nu, la nici unul. Nu mi-am dorit sa ajunga jurnalist sportiv pentru ca este un zbucium extraordinar de mare, e o viata foarte trepidanta, azi nu sti ce vei face maine. Trebuie sa fi permanent informat, trebuie sa sti ce se intampla in jurul tau ca sa iei o decizie.Vlad s-a molipsit de la mine probabil şi se straduieste sa îsi croiasca drumul sau. De aceea, el a acceptat sa plece la Bucuresti când a fost solicitat de Radu Naum pentru a-si demonstra calitatile. Eu nu am dorit chiar deloc sa faca asta, eu mi-am dorit sa ajunga geograf. Intr-un fel a ajuns geograf, sau mai curand călator, pentru ca umbla prin tara, prin lume.A urmat facultatea de educatie fizica si dupa s-a dedicat acestei profesiei.

• Daca ar fi sa faceti o comparatie intre presa din Romania si cea internationala, care considerate ca sunt diferentele?
VASILE ARHIRE: Nu cred ca sunt diferente.Avem jurnalisti de talie europeana, oameni valorosi, oameni puternici si talentati.Sistemele de referinta sunt diferite si atunci fiecare se adaptează la mediul sau când il analizeaza. Noi tratam subiectele mai romantic, accentuind latura emotionala a situatiei sau a persoanei. Unii mai si exagereaza si , prin fraze mestesugite sau imagini montate intr-un anume fel, incearca sa duca cititorul sau privitorul spre efectul pe care si-l doreste el .Avem uneori inclinatii spre telenovela si la stiri, din lipsa informatiei mai bogate.

”Sporul constituie un mediu educativ extraordinar, dar astazi nu-l folosim la parametrii maximi.”

• In prezent, presa sportiva romaneasca tinde spre cancanizare, manelizare. Cum priviti aceasta situatie?
VASILE ARHIRE: Este o vorba, cea ce cere lumea, aia se scrie. Cred ca treptat lucururile se vor aseza. Vina o poarta nu numai ziaristii, daca anumite lucuri sunt accentuate si duse la extrem si de “eroii” unor tabloide. Sunt sportivi carora le place pe “scena” presei indiferent de ipostaza, altii se simt uitati si provoaca intimplari care stau la baza articolelor si asa mai departe.Cred ca atunci când cititorii vor dori o presa de substanta, de fond, cu informatii veridice despre valorile sportului, o vor avea. Generatia tânăra de jurnalisti trebuie sa militeze pentru preponderenta spectaculosului din performanta, din efortul de a izbindi, iar urâtul, descoperit facil, sa fie inghesuit undeva. Nu-l putem neglija, dar nici nu trebuie sa-l exacerbam.

• Ce inseamana sa fi jurnalist sportiv in Romania?
VASILE ARHIRE: Termenul este complex . Pe scurt, trebuie talent, determinare, responsabilitate si noroc. Da, noroc. Degeaba poti si vrei, daca in orasul tau, performanta lipseste aproape in intregime, salile si terenurile sunt goale, campionii vin de la juniori doar sau apartin altor cluburi dupa ce s-au format aici. In aceste conditii, cum atragi cititorii, ascultatorii sau telespectatorii. Cu ce subiecte ?

• Ati incuraja tinerii jurnalistii sa aleaga presa sportiva?
VASILE ARHIRE: Da. Pentru ca nu prea mai sunt. Si noi, la TVR Iasi, cautam colaboratori. In vremea adolescentei, citeam ziarul “Sportul” cap-coada, lecturam cartii despre sport, studiam literatura in care se vorbea despre sport. Mi-ar placea sa cunosc un tânar care sa dorească sa ajunga cronicar sportiv asa cum mi-am dorit eu. Sa strânga din dinţi si să lupte sa nu ramâna un anonim, dar sa aiba rabdare. “Vocea” se formeaza in timp.

• Exista o legatura de interdependenta intre mass media si sport. Mai ales intr-o perioada in care cuvantul sportul s-a demonetizat fiind utilizat in diverse domenii ce nu au legatura cu sportul in sine?
VASILE ARHIRE: Nu cred ca s-a demonetizat. Spuneam, sportul a devenit un stil, o atitudine, o stare de spirit.

• Exista un progres sau un regres in mass media romaneasca?
VASILE ARHIRE: Marele progres inseamna libertatea de expresie. Dincolo de aceasta problemele care deeriva se pot analiza pe segmente Trebuie sa dam sansa de a comunica tuturor. Este o perioada in care societatea se redefineste iar eu sper sa ne asezam in curând, in intregime, pe albia fireasca in acest domeniu.
************************************************
Nascut la Husi, judetul Vaslui pe 18 iulie 1959, Vasile Arhire a urmat Facultatea de Constructii a Universitatii tehnice “Gh. Asachi” din Iasi, iar apoi si-a continuat studiile cu un master in Comunicare si Relatii Publice, Facultatea si Relatii Publice “David Ogilvy”, Bucuresti, in perioada 2002-2004. Doctorand in Management la Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. In 1975 a debutat in activitatea jurnalistica in ziarul local “Flacara Iasului”, a fost colaborator la Radio Iasi cu articole, comentarii sportive si reportaje din viata tinerilor. In perioada 1981- 1983, a fost redactor sef adjunct la revista “Opinia Studenteasca” si sef al subredactiei Iasi pentru revista “Viata studenteasca”. A fost si colaborator al Societatii Romane de Radio in domeniile tineret, actualitati si sport. În televiziune lucreaza de la infiintarea TVR Iasi, din 1991. A fost seful sectiei de actualitati , iar din 2003 indeplineste functia de director al TVR Iasi.
- Premiul pentru Televiziune al Asociaţiei Presei Sportive -1997
- Premiul I la Festivalul Naţional de Film şi Diaporama „Toamna la Voroneţ”, Gura Humorului 2002 pentru documentarul « Bucovinenii »(portrete de oameni de isprava din nordul ţării), difuzat pe TVR 2 şi TVR Iaşi
- Marele Premiu şi Trofeul „7 Arte” la Festivalul Naţional de Film „7 Arte”, Călăraşi pentru documentarul “Diamantele coroanei” , TVR 2 şi TVR Iaşi
- Premiul special al juriului la Festivalul Internaţional de Film „Cronograf”, Chişinău, 2005 pentru documentarul „Căpitan de cursă lungă” (portretul plutaşului de odinioară de pe râul Bistriţa), TVR 2 si TVR Iaşi

- Premiul publicului la Festivalul international “Caraimanfest” Buşteni, august 2009 pentru documentarul “Diamantele Coroanei” ( un film care evidenţiază valoarea arhitecturală şi picturală a Mănăstirilor din Bucovina)
- Premiul pentru televiziune 2009 al Asociaţiei Jurnaliştilor şi Scriitorilor din Turism din România, pentru emisiunea “ Alo, Romania !”, difuzata pe TVR International şi TVR 3
- Premiul A.P.T.R. 2010 pentru portret - "Alergând de la Iaşi la Los Angeles" ( o elevă talentată la atletism a pornit “în alergare” din Iaşi şi după câţiva ani a trecut prima linia de sosire la Jocurile Olimpice la Los Angeles. Numele ei, Maricica Puică) , difuzată pe TVR 3 şi TVR Iasi
- Premiul publicului la Festivalul naţional de film şi diaporamă “Toamna la Voroneţ”, 2-5 noiembrie 2010 – “ A’im Richard from Vaslui” ( povestea unui britanic şi a unei românce care s-au cunoscut la studii în Japonia şi s-au împlinit familial în Olanda), TVR 3 şi TVR Iasi
- Selecţie pentru Gala finală a Festivalului de film sportiv pentru cinema si televiziune, 28 oct.-2nov 2010, Milano, Italia - "Alergând de la Iaşi la Los Angeles" ( o elevă talentată la atletism a pornit “în alergare” din Iaşi şi după câţiva ani a trecut prima linia de sosire la Jocurile Olimpice la Los Angeles. Numele ei, Maricica Puică)


_________________________________________________________
Luni, 12 aprilie 2010
[Dialog cultural] Interviu cu Lucian Vasiliu, redactor șef al revistei „Dacia literară”

 „ Textele mele erau mai puţin comode, în acea vreme…”

„Am fost director într-un sens neconvenţional, la firul ierbii…”

Lucian Vasiliu este şi iniţiatorul seriei noi a celei mai vechi reviste literare cu program articulat – „Dacia literară”, după 150 de ani de tăcere (1840-1990). Se amuză descriindu-se pe sine ca făcând parte din categoria poeţilor optzecişti datorată staturii sale de… 1,80 m.
Într-un spaţiu plin de cărţi şi reviste, o atmosferă tipică pentru un scriitor. La vârsta de 56 de ani, Lucian Vasiliu povesteşte cu modestie perioadele care au reprezentat paşii în societate. Prin micile pauze de vorbire încearcă să nareze fără a se depărta de subiect, prin răspunsuri concise. Ieşind din tiparul de interviu, strict profesional, am ajuns să discutăm colocvial, degajat, relaxat.

1. – Pentru început, aş dori să ne întoarcem în trecut, la momentele copilăriei. V-aţi născut în comuna Puieşti, judeţul Vaslui (fosta regiune Iaşi, raionul Bârlad). Povestiţi-ne mediul/ cadrul în care aţi trăit şi cum s-a născut dorinţa sau setea pentru literatură şi pentru scris?
– Am avut şansa să mă nasc la ţară, în spaţiu arhetipal. Bunicii dinspre mama erau apicultori, agricultori, pădurari, oameni cu mulţi copii. Tatăl era bârlădean la a treia generaţie. Făcuse şcoala primară în Bârlad, seminarul la Huşi şi Facultatea de Teologie la Cernăuţi (actualmente Republica Ucraina). Eu sunt o combinaţie de ţărani cu orăşeni… M-am născut într-o casă parohială, o casă cu bibliotecă, o casă cu identitate. Copilăria mea a fost creştină, paradisiacă. Nu ştiam ce se întâmplă în lume… Preocuparea specială pentru literatură, pentru artă în general s-a născut după alte pasiuni pentru istorie, sport, artă militară. Când aveam 17 ani şi eram elev de liceu în Bârlad, a murit tatăl meu (în 1971). Moartea lui m-a marcat profund. Reprezenta pentru mine un simbol al acelei vieţi patriarhal-rustice, a zonei tradiţionale româneşti în context european-interbelic. Moartea tatălui meu a declanşat preocupările pentru lectura serioasă, pentru reflecţie, pentru meditaţie culturală.
2. – În cele mai multe cazuri/ de obicei marii scriitori au avut în spate o temelie, o persoană pe care a considerat-o model. Dumneavoastră aţi avut un model?
– Da, tatăl meu, preot, dascăl, apostol. Preotul de ţară de odinioară ştia să ajute comunitatea. Un preot ştia de toate.
3. – Aţi debutat în 1973, graţie poetului Ioanid Romanescu, în Convorbiri literare nr. 16 (40) din august. Cum a fost?
– În fapt, am apărut prima oară la Gazeta de perete a Liceului nr. 1 din Bârlad, fost „Gheorghiu Dej”, actualmente „Mihai Eminescu”. Acolo m-a „afişat” regretatul meu profesor de literatură şi civilizaţie românească Mihai Daraban. Eram în clasa a XI-a. Debutul la „Convorbiri literare” a fost năucitor pentru mine. M-a marcat şi m-a obligat la eforturi de lectură.
4. – Aţi debutat editorial, după 7 ani (1981), la editura „Junimea”. A fost la fel de năucitor ca debutul în presa literară?
– Într-un fel, debutăm în fiecare secundă, în fiecare clipă! Ne bucurăm că respirăm şi îi mulţumim bunului Dumnezeu că ne-a dat substanţă. Vorbind strict literar, debutul cu volumul „Mona-Monada” a fost de asemenea miraculos! A fost o întâmplare amânată. Participasem la fel de fel de concursuri literare în anii '70. Între premiile pe care le-am obţinut a fost şi premiul naţional de poezie „Nicolae Labiş”, dublat de premiul editurii „Junimea” din Iaşi. Textele mele erau mai puţin comode, să zicem, în acea vreme... Până la urmă, la intervenţia unui mare poet, Cezar Ivănescu (pe atunci redactor al revistei „Luceafărul” din Bucureşti), cartea a primit bun de tipar.

„Mi-ar trebui pagini întregi pentru a încerca să rememorez debutul în literatură”.

5. – Care a fost rolul poetului Cezar Ivănescu?
– A avut un rol decisiv în debutul meu în carte! Evident, m-au ajutat şi alţi scriitori. Ioanid Romanescu la revista „Convorbiri literare”. Ana Blandiana mi-a răspuns prima oară la poşta redacţiei, la revista „Contemporanul”. Mihai Ursachi, un spirit mai puţin conformist al epocii, a scris elogios despre poeziile mele în revista „Opinia studenţească”. Daniel Dimitriu la cenaclul „Junimea” ş.a. Aşadar, Cezar Ivănescu a fost cel care a intervenit decisiv la editura „Junimea” pentru a se finaliza ceea ce obţinusem de fapt (premiul naţional „Nicolae Labiş” şi premiul editurii „Junimea” care însemna publicarea primei cărţi). Apariţia cărţii a fost întârziată cu doi ani. Le mulţumesc celor care au crezut în versurile, în textele, în eforturile mele.
6. – Care a fost legătura dumneavoastră cu Cezar Ivănescu?
– Eram redactor al revistei studenţeşti „Dialog” de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Poetul a venit la un moment dat (anii 1978-1979) pentru a-i cunoaşte pe tinerii creatori din această zonă. Am intrat în orizontul de speranţă al poetului Cezar Ivănescu. M-a publicat în revista „Luceafărul”. Am fost în termeni excepţionali, cu unele omeneşti sincope.
7. – Ce gând aţi avut când aţi pus mâna pentru prima oară pe cartea dumneavoastră de debut?
– M-am gândit la tatăl meu, la moartea lui, la morţii noştri. Îmi părea că tot pământul exaltă că un tânăr de la Iaşi a publicat o carte nouă. A fost un moment indescriptibil. Mi-ar trebui pagini întregi pentru a încerca să rememorez acel moment fabulos al unei emoţii profunde care înseamnă debutul în literatură!
8. – Aveţi anumite tabieturi atunci când scrieţi?
– Să fie linişte! Pe cât posibil izolare! Deşi mi s-a întâmplat să scriu şi pe o ploaie torenţială să zicem. Şi într-un tramvai (ca elev de şcoală postliceală la Bucureşti). Şi într-o sală de conferinţe la Academia Română, într-o bibliotecă universitară sau într-un cămin şcolar, într-o cameră cu trei colegi colocatari sau în armată, într-o seară, în dormitorul cu 30 de respiraţii soldăţeşti… Inspiraţia te poate surprinde oriunde…
9. – După 150 de ani de tăcere, aţi relansat revista „Dacia literară”, pe care o conduceţi în prezent. Cum a fost acea perioadă?
– În anii '89/ '90 îngerul mi-a şoptit ideea de a reporni un proiect vechi de revistă culturală abandonată la răscruci de istorie… Puteam foarte simplu să fac alt tip de revistă, sexy, postmodernă, ultramodernă. Ca om care frecventez şi cultiv librăriile, bibliotecile, anticariatele, arhivele, muzeele, ş.a. am preferat să relansez proiectul de la 1840 al lui Mihail Kogălniceanu. Sper să ne facem datoria cât mai bine în acest context de tradiţie, continuitate, identitate.
10. – Aţi descoperit o serie de scriitori şi i-aţi publicat în paginile revistei. Care a fost evoluţia lor?
– Aşa cum la rândul nostru am fost descoperiţi de cineva, încercăm şi noi să detectăm noi valori, să le cultivăm, să le premiem… Ne străduim cât ne stă în putere să promovăm autori tineri. Cine parcurge colecţia revistei se va convinge că multe dintre numele pe care le-am lansat au devenit astăzi repere culturale semnificative, fie că ele se exprimă la Chişinău, la Paris sau la Botoşani. O listă de nume ar fi prea lungă… Ca şi la posturile de radio sau de televiziune, ca în media în general (ziare, reviste, publicaţii diferite) există şi în „Dacia literară” spaţii dedicate celor tineri. Oferim premii la mai multe festivaluri-concursuri naţionale. Mulţi dintre ei fructifică această nişă, această albie de exprimare. Mulţi o ratează. Suntem pentru dialog, continuitate, originalitate.

„Orice funcţie publică uzează şi aş fi fost un om fals să trăiesc cu sentimentul unui directorat până la pensie.”

11. – Aţi fost director al Muzeului Literaturii într-o perioadă de tranziţie. Cum a fost?
– Nu cred că există, indiferent de rangurile trecătoare, decât vocaţie, pasiune, responsabilitate… Am fost director într-un sens neconvenţional, la firul ierbii, în subterane şi în lucrări de restaurare, în proiecte foarte terestre, pragmatice. Nu am fost un director de lux, nu am fost un director etichetă, nu am fost un director prejudecată. Dimpotrivă: efort, sacrificiu, insomnii, tensiune, anchete, riscuri, lipsă de legislaţie, finanţări improvizate, umilinţe şi multe alte lucruri. Cei 17 ani ai mei de directorat (1 an la Complexul Naţional „Moldova” şi 16 ani la Muzeul Literaturii Române din Iaşi) au fost un gest de preţuire prin administrare a tezaurului cultural naţional varianta muzee… Cu modestie şi dăruire, în vremuri tulburi…
12. – Totuşi, aţi ales să vă retrageţi din funcţia de director, după 17 ani. Care a fost motivul?
– După atâta vreme ajungi la saţietate. Nu mai ai la un moment dat prospeţime. Orice funcţie publică uzează. Aş fi fost un om fals să accept, să simulez că trăiesc cu sentimentul unui directorat până la pensie. A fost o cursă administrativă grea, a fost un sacrificiu, nicidecum un beneficiu de imagine personală, sau aşa ceva. Am anunţat din timp ideea retragerii, renunţării, a pasului lateral… Ea s-a întâmplat în 2007, adică odată cu intrarea României în structurile europene şi finalizarea lucrărilor ample, temeinice şi grele de restaurare de la Muzeul Literaturii Române din Iaşi (casa Vasile Alecsandri de la Mirceşti, de pe malul Siretului; casa familiei Negruzzi, de pe malul Prutului şi casa „Junimii” de la Vasile Pogor-tatăl şi fiul). Mi-am făcut retragerea oferind spaţiul de exprimare administrativă colegilor mai proaspeţi, mai dinamici, mai europeni, mult mai bine pregătiţi pentru efort cultural şi imagine administrativă în beneficiul unei instituţii vechi şi substanţiale precum Muzeul Literaturii Române din Iaşi.

„Suntem subiectivi deseori, dar într-o ramă în care regăsim şi portretul lui Ion Creangă.”

13. – Revenind la familie… Aveţi doi copii. Au moştenit talentul scriitoricesc al dumneavoastră?
– Nu ştiu cât putem vorbi despre talent, dar avem doi copii normali, adică sănătoşi, preocupaţi pentru literatură. Fiica, Maria-Luiza a terminat cursa şcolară (olimpiade, facultate la Cluj, an bursier în Germania, École Normale Supérieure în Franţa). S-a aşezat acasă, în ţară. Deşi ar fi putut să lucreze în străinătate. E şi jurnalist cultural cunoscut. Actualmente e angajata prestigioasei reviste „Dilema Veche” din Bucureşti. Există o continuitate în familie, asta îmi place. Băiatul (Cezar-Ştefan) se pregăteşte pentru clasa a V-a. Sunt bucuros că a fost printre primii la concursurile de matematică şi de română. E preocupat şi de şah şi exersează tenisul de câmp.
14. – Au trecut mulţi ani de la debut. Aveţi aceleaşi ţinte literare, aceeaşi gândire ca atunci?
– Nu. Ne schimbăm din clipă în clipă. Ne păstrăm statornicii doar de… subteran. Avem o albie a noastră. Ne păstrăm principiile, regulile jocului. Altfel opiniile sunt flexibile. Şi noi suntem subiectivi deseori dar într-un cadru, într-o ramă în care regăsim şi portretul lui Ion Creangă şi portretul Giocondei, dar şi autoportretul, să zicem, al lui Corneliu Baba.

-----------------------------------------------------------------------------------
Născut în comuna Puieşti-Bârlad, jud. Vaslui, România, la data de 8.I.1954.
1973. Ioanid Romansecu îl debutează cu versuri în „Convorbiri literare”, nr. 16 (40), din 30 august.
1974-1980. Este bibliotecar al Bibliotecii Institutului Politehnic „Gh. Asachi” din Iaşi. În perioada octombrie 1974-februarie 1976 face stagiul militar la Ineu, jud. Arad. În paralel cu activitatea de bibliotecar, urmează cursurile Facultăţii de Filologie din Iaşi (secţia română-franceză). Redactor al revistei studenţeşti „Dialog” (coordonator Al. Călinescu).
1980. 1 decembrie. Este angajat (prin transfer de la Biblioteca Institutului Politehnic „Gh. Asachi”) la Muzeul Literaturii Române din Iaşi (iniţial la casa „M. Sadoveanu”, apoi la casa „V. Pogor”).
1990. Devine membru al Uniunii Scriitorilor.
Iniţiază reapariţia revistei „Dacia literară” (la 150 de ani de la interzicerea ei).
A coordonat Muzeul Literaturii Române din Iaşi în perioada 1990-2007.
A iniţiat fondarea Societăţii Culturale „Junimea '90”, a Târgului de Cărţi LIBREX, a Zilei Poeziei la Iaşi (de Bunavestire).
CĂRŢI APĂRUTE: Mona-Monada (1981); Despre felul cum înaintez (1983); Să alergăm împreună (1985); Fiul omului (1986); Verile după Conachi (1990); Mierla de la Casa Pogor (1994); Dincolo de disperare (1995); Dansul monadelor (1996); Lucianograme (1999); Poeme/ Poèmes (1999); Cambei în China (2000); Grenade şi îngeri (2001); Atelier de potcovit inorogi (2003); Şobolanul Bosch (2006); Visez Fiul (antologie de poeme; ediţie bibliofilă, tiraj limitat, 2009); Sciatică de Copou (2010).
A coordonat apariţia multor ediţii, albume Iaşi, antologii ş.a.
PREMII:
1979. Premiul naţional „Nicolae Labiş”, Suceava;
1983. Premiul naţional „Mihai Eminescu”, Iaşi;
1990-2000. Premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, premiile revistelor Ateneu (Bacău), Hyperion (Botoşani), Euphorion (Sibiu), Poesis (Satu Mare), Convorbiri literare (Iaşi) ş.a.
2010. Premiul naţional „Nichita Stănescu” (Ploieşti).
Anca POPA