marți, 16 octombrie 2012

Simpla expresie a vieții


Nu știu și nici nu vreau să știu un termen limită pentru povestea de basm în care mă aflu și în care totul este atât de minunat încât nu trebuie să îmi mai fac griji de lumea imperfectă. Cu un zâmbet sincer de om împlinit privesc lumea din jurul meu. Sunt asemeni personajului lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, atunci când se afla pe insulă: dacă am tot ce îmi trebuie, nu am nevoie de mai mult pentru că nu am ce face cu el, fiindcă „tot ce este bun în lumea aceasta nu are preț decât atunci când ne aduce vreun folos”. Totul se învechește iar mulțumirea răsare treptat pe recoltele sădite târziu.

În zilele noastre, ce-i drept e destul de greu să ajungi la punctul în care să te consideri un om îndeplinit pentru că totul din jurul nostru contribuie într-un fel sau altul ca urcarea noastră să fie cât mai greoaie adăugând piedici după piedici, începând de la dezamăgirile cotidiene, la necazuri care te afundă în mocirla misogină a lumii în care trăim și în care fiecare pare să trăiască după regula junglei, în care luptă doar pentru el și te dărâmă din greșeală pentru că te aflii pe aceeași ață dreaptă, pe care și-a întins-o bine până la destinația propusă.

Fiecare om de pe acest mapamond își găsește împlinirea într-un anumit domeniu. Trebuie luate pe rând, nu le poți avea pe toate deodată. Răsuflăm bosumflați că nu găsim un loc de muncă în domeniu cu toate că am terminat facultatea de câteva luni și pierdem vremea tolăniți în pat sau ne înscriem la master pentru a mai prelungi perioada de „am timp să lucrez, acum învăț”, regretând că am ales acea facultate cu toate că alta părea mai bună. Mai bună doar pentru că nu am ales-o. Dacă alegeam alta, eram în aceeași situație de regret, dar așa suntem noi oamenii, nemulțumiți dacă pocnitul din degete nu funcționează atunci când vrem noi. Încep să cred că firea aceasta a noastră omenească are inclus regretul. Orice am face, ceva ne nemulțumește.

În zbuciumul acesta de zi cu zi, cu greu ne putem menține pe linia de plutire, fără a cădea în vreo extremă. Luptăm să ajungem sus fără a mai ține cont de cei din jurul nostru și chiar de noi înșine. Ajungem sus după multe lupte, ne simțim niște învingători dar după o mică privire de jur împrejur, realizăm că „învingătorul este întotdeauna singur”. Scriitorul Paulo Coelho, a ales cu cap titlul acesta uneia dintre cărțile lui, considerate deja un best-seller. 

A lupta este un lucru bun. Haideți să luptăm! Dar oare acea simplă expresie a vieții: a trăi în armonie, a fi mulțumit cu ceea ce ai, nu este îndeajuns? Sau oare toți suntem „bolnavi” de acel sindrom în care vrem să îi ajutăm pe cei din jurul nostru fără a ne mai preocupa de noi înșine?

Ar fi bine, dar din păcate noi, oamenii, nu suntem chiar atît de buni să nu privim întâi la noi. Asta e realitatea.  A te bucura în simplitatea ta nu este un lucru ușor pentru că trebuie să fii mulțumit cu ceea ce ai și să nu tînjești la ceea ce nu ai, devenind un nemulțumitor care își plânge zilnic soarta. 
Tu pentru ce ești mulțumitor?

Reacții:

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu