Culorile inimii

Lumina galbenă urmăreşte asemeni unui detectiv, strălucirea argintie a acului care, mândru se ondulează şi trage după el un fir subţire și timid. Capodopera este în construcţii dar viziunea produsului finit oferă satisfacţie atât acului care a contribuit la finisarea produsului dar şi a artistului care îşi admiră arta, devorând-o din priviri şi găsindu-i deja rolul. Creativitatea creşte şi atinge cote maxime, întrecându-şi limitele pe care crezuse că le trasase bine de mult timp dar totuşi, ceva nou s-a produs, depăşirea barierei a fost posibilă, iar lucrurile făcute handmade, capătă o valoare sentimentală. Totul pare să capete gena copilăriei în care, a crea însemna a-ți dezvolta gândirea și a da frâu liber imaginației. Nu există o carte de reguli despre asta, datorită măsurilor de precauție de a nu  deveni oameni cu imaginația la indigo.

Graniţele au fost şterse trecând în zona No Man's land, iar frumuseţea produsului nefinisat, capătă o formă deosebită datorită artistului care şi-a lăsat ideile să călătorească în cele mai misterioase locuri. Cu siguranţă ăsta a fost unul din miile de motive în care arta a atins cote maxime şi a putut străluci printre non-culori. Albul şi negru şi-au schimbat funcţiile pe care le aveau de zeci de ani. Acum, ele contribuie la formarea celor mai frumoase nuanţe care pot încânta ochiul uman, nu mai pot funcționa independent.

Albul vieţii amestecat pe paleta de culori, a dat viaţă nuanţelor şi le-a înveselit cu râsuri colorate. Puritatea albului te deconectează de la tehnologia care ţine creierul ocupat. Oricât de mult am evolua, oricît de multe programe updatate folosim pentru formarea de nuanţe, cea mai importantă va rămâne combinarea manuală a activităţilor noastre în culorile care ne plac şi care pot fi amestecate pe paleta de culori a inimii. Atlasul biologic a rămas la nivelul în care inima noastră are culoarea roşie şi doar atât, astăzi inima noastră a fost colorată de momentele cele mai importante ale vieţii, de bucurii şi de dragostea celui iubit.

Dumnezeu cu siguranţă este un artist adevărat şi nu îi lipseşte nicio culoare care să fie combinată pe arta ce stă pe şevaletul bunătăţii sale. Câte o culoare, o nuanţă, apare pe inima noastră atunci când se întâmplă ceva important în viaţă. Din lucruri mici putem crea o operă de artă. Deja încerc să îmi număr bucuriile ca să văd cam câte nuanţe ar fi deja puse pe inima mea.

Oare cât de colorate sunt inimile noastre? Suntem asemeni acului care încearcă să aleagă cărările cele mai bune pentru a ajuta ca produsul finit să fie unul superb şi plin de viaţă. Nu mă îndoiesc că artistul ştie ce anume ne lipseşte şi ce mai trebuie adăugat înainte de a apărea la expoziţie și cu siguranță în acest caz, nu există o culoare a anului.

Read More

Interviu cu actorul Dumitru Georgescu: un „HOP” în carieră și un pas în față din mulțime

Dumitru Georgescu a intrat în trupa de la Teatrul „Luceafărul” în 2008, pe vremea când era încă student la secția Arta actorului mânuitor de păpuşi şi marionete, de la Facultatea de Teatru a Universității de Arte „George Enescu” Iași, facultate pe care a absolvit-o în 2010. În perioada 2010-2013 a susținut ateliere de teatru pentru cei mici la o Școală privată de teatru, alături de care a realizat spectacole și a participat la diferite festivaluri. După trei ani de la prima sa participare la Gala Tânărului Actor Hop, a ales să revină în concurs cu un monolog intitulat „Gabriel”, inspirat din viața unui copil pe care l-a întâlnit cu un an înainte la Sighișoara.

Dumitru Georgescu este actorul nonconformist care a reușit performanța de a obține distincția pentru cel mai bun tânăr actor, în cadrul Galei Tânărului Actor HOP 2013, ediţia a XVI-a, care s-a desfășurat în luna septembrie. Povestește cu haz cum încerca din răsputeri, încă din copilărie, să își imagineze că face artă prin năzbâtii, chiar dacă asta însemna urcatul pe casă, țopăind, și formându-și publicul din vecini. Acum își trăiește visul.

Actoria este pentru el dragoste la prima vedere, un singur spectacol de teatru și a fost de ajuns să tragă frâiele și să schimbe direcția dinspre domeniul teologiei spre cel al artei. Schimbarea macazului i-a deschis porțile către actorie și în prezent, se află într-un proces continuu de ascensiune în cariera sa de artist. Numele său este prezent pe afişele spectacolelor de la Teatrul „Luceafărul” şi de la Naţionalul ieşean, fiind implicat, de asemenea, și în proiecte teatrale independente.

În prezent, se pregătește pentru piesa „Prințul fericit” după Oscar Wilde, în regia lui Radu Alexandru Nica, scenografia Ioana Popescu, coregrafia Florin Fieroiu și muzica realizată de Vlaicu Golcea, care va reprezenta debutul stagiunii de toamnă a Teatrului „Luceafărul”, ce va avea loc pe 5 octombrie, odată cu deschiderea celei de-a VI-a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr. Atunci va interpreta în premieră, pentru publicul ieșean, monologul „Gabriel”.

Cine este Dumitru Georgescu în viziunea proprie?

E un tânăr care a visat de mic să fie pe scenă, care se urca pe casă cântând și țopăind în văzul vecinilor. Tata a fost un om mai dur și ținea la părerile celor din jur. Îmi doream să fac meseria asta, dar rămânea totul la vis pentru că nu am avut pe nimeni în familie care să facă artă și am fost îndrumat spre partea teologiei, urmând să fiu preot. Plecând de la vârsta de 13 de ani de acasă, m-am maturizat. Am început să merg la piese de teatru, să flirtez cu domeniul și să îmi placă. Acum îmi trăiesc visul.

Când ai realizat că trebuie să faci actorie?

Întâmplător, am mers cu clasa la o piesă de teatru la Teatrul Național și în momentul în care am văzut scena, teatrul, actorii, publicul, toate sentimentele de când eram mic au revenit și mi-am zis că asta trebuie să fac. Am fost o persoană norocoasă pentru că am putut să-mi schimb dintr-odată alegerile și să am bafta de a intrat la facultate fără să fac pregătire. Cu trei zile înainte de admitere, mi-am făcut repertoriul și m-am prezentat.

Ce anume consideri că te diferențiază față de ceilalți actori?

Ambiția. Sunt genul de actor care improvizează foarte mult pe moment. Am în minte un plan, păstrez ce lucrez cu regizorul, dar sunt un actor care mizează foarte mult pe improvizație și pe feeling-ul care mi-l dă partenerul de scenă. Avantajul meu este că încerc să aduc ceva nou de la un spectacol la altul. Refuz să cred că sunt atât de talentat. Nu cred că e talentul atât de pregnant, cât e dorința de a juca și ambiția de a reuși. Fac ce pot atunci când ies pe scenă ca să nu am regrete.

Gala Tânărului Actor HOP îți forțează limitele și te ajută să ieși din mulțime

Ai mai participat acum trei ani la Gala Tânărului Actor Hop și ai câștigat premiul la secțiunea grup. Ce te-a determinat să revii la acest concurs?

Atunci când am participat eram proaspăt ieșit din facultate și nu știam prea multe despre ce se întâmplă la concurs. Am mers pentru că nu voiam să renunțăm la spectacol. Întâmplător am trecut de preselecții și întâmplător am câștigat. După ce am câștigat mi-am dorit să revin cu un monolog, să revin singur, dar nu am găsit un text în care să cred. Nu am vrut să mă întorc doar ca să fac figurații sau să fiu unul din mulțime. Voiam să mă duc să fiu mulțumit. Intrasem în multe proiecte și nu aveam timp să mă pregătesc. În februarie am început să lucrez la text, special pentru HOP, să văd în ce zonă vreau să merg și ce vreau să spun cu textul respectiv.

Cum ai reacționat atunci când ți-ai auzit numele ca fiind câștigător?

Mi s-au înmuiat picioarele. Ajungi la un moment dat să crezi ca o să câștigi premiul. Ajungi acolo pe scenă și în momentul acela ești absolut sigur că nu o să câștigi. Am fost primul nominalizat și mi s-a părut atât de lung momentul de când m-au nominalizat pe mine. Îmi spuneam «e bine că ai ajuns pe scenă, ai fost nominalizat dar nu o să câștigi». După ce îți spune Maia Morgenstern că premiul pentru cel mai bun tânăr actor este câștigat de Dumitru Georgescu, e extraordinar! Face să merite orice efort când vezi că ești răsplătit.

De ce ai ales numele monologului „Gabriel”?

Am avut o obsesie cu numele ăsta. Nu știu de ce. Nu mi-am dorit să mă cheme Gabriel, dar pur și simplu mi-a plăcut numele. Când am început să scriu textul și să îmi imaginez personajul cum ar fi, am zis să îi pun numele ăsta. Piesa este ceea ce eu am simțit, nu e nimic profesionist. Nu am pretenția de a fi un dramaturg. Sunt doar niște gânduri sincere.  Am fost la Sighișoara anul trecut și am întâlnit un băiețel pe stradă de șase-șapte ani care avea un frățior de vreo șase luni în brațe și am stat un pic de vorbă cu el. O mare parte din ce am scris rezultă din discuția pe care am purtat-o cu acel copil.

Care este povestea lui „Gabriel”?

Este vorba despre un tânăr care își povestește viața psihologului. Își povestește frustrările, neînțelegerile. Nu înțelege de ce tatăl lui se sacrifică atât de mult pentru familie. Este un om care muncește foarte mult, dar are și partea negativă: își lovește soția, o jignește. Personajul nu înțelege de ce mama lui acceptă înjosirile, de ce nu pleacă, de ce nu a plecat și nu l-a luat și pe el. De când era mic a fost supus la scenele respective și toate îl duc la un moment dat să creadă că mama lui înțelege din toate bătăile astea iubire din partea soțului. De aceea, personajul Gabriel își lovește mama ca să îi arate că el o iubește mai mult ca tatăl său care nu știe să aprecieze și care trebuie să plece.

Este acest premiu un „HOP” în cariera ta?

Da. „HOP”-ul este un concurs la care ar trebui să meargă orice absolvent pentru că înveți din participare. Nu trebuie să câștigi, te călește pe viață. Te ajută să evoluezi. Premiul care l-am primit acum e o șansă, o platformă, o recunoaștere, care, involuntar, îți aduce oferte, proiecte noi, te face să ieși din mulțime. Doar simplu fapt că ai câștigat, îți dă o șansă în plus ca oamenii să întrebe de tine. Premiul te ajută să ieși în față. Nu mă duceam la castinguri de frică că o să greșesc, dar după ce treci printr-o experiență ca aceasta, ești mai încrezător în propriile forțe. În timpul facultății ești îndrumat de profesori. Ești oarecum cocoloșit și nu îți forțezi limitele. Gala HOP îți forțează limitele.

Îmi doresc să fac film alături de actorii pe care îi stimez

Care este locul preferat în care ți-ar plăcea să susții o piesă de teatru?

Am jucat în piese independente în baruri, la Teatrul de păpuși și la Teatrul Național pentru adulți. Publicul este diferit. În bar, nu există delimitare public-scenă, publicul e în inima ta și joci altfel. La Teatru pentru copii trebuie să îi prinzi de la început și să conduci povestea.Copiii sunt imprevizibili. Adulții privesc cu ochiul lor critic. Joci diferit în funcție de spațiul în care ești. Personal, vreau să le îmbin pentru că nu mă văd făcând doar teatru dramatic sau pentru păpuși și vreau să găsesc o cale de mijloc, să le îmbin ca să îmi forțez puțin limitele și să nu mă blazez. Sunt la început și munca de-abia acum începe. Până acum, eram un tânăr actor care încerca să facă multe, cât mai multe. Acum că am șansa și mi s-a oferit o cale de a ieși un pic în față, încerc să profit, în sensul bun al cuvântului, să fiu deschis la colaborări sau proiecte indiferent de oraș.

Ce anume consideri că reprezintă apogeul carierei tale?

În 2010 când am câștigat am zis că ăsta e apogeul carierei mele.  La un an de zile după, am lucrat cu Radu Afrim, eram unul din îngeri și am zis că acesta e momentul cel mai tare. Acum că am câștigat premiul, ăsta e apogeul meu. Îmi doresc să fac film, să joc alături de actori pe care îi stimez , să fur din meseria lor. Acesta e următorul apogeu: să lucrez cu oameni precum Marius Manole,  Ofelia Popi sau Maia Morgenstern. Pe oamenii ăștia i-am văzut la televizor și niciodată nu am crezut că o să dau mâna cu ei și o să îmi spună «felicitări, ai meritat!».

Read More

Un moment de reculegere

Cuvintele plătite în momente de criză, când timpul este strîns între ușă, nu fac o mare avere. Închid ușa și aștept ca următoarele care vor bătea la ușă vor fi ideile care se tot bat cap în cap de ceva vreme și ar vrea să fie așternute pe o foaie dintr-un carnețel, o coală albă sau o pagina de web.

Sunt atât de multe idei care încearcă din răsputeri să își facă „norma” zilnică pentru a rezolva cât mai multe lucruri propuse pe ziua de astăzi. Pentru o fracțiune de secundă mă tot întreb de ce articolele evit să apară, dar brusc mă trezesc la realitate și îmi dau seama că de fapt timpul mă presează pentru alte lucruri importante din viață și atât de mult mi-aș dori să mă pot exprima în scris, dar alerg și îmi uit ideile care doream să le aștern pe coala albă. La maratonul idelilor, participă întregul alfabet românesc şi formează echipe pentru a deveni cuvinte cât mai puternice în a crea un text bun. În memorie am un adevărat site de editoriale în care scriu şi explic amănunțit fiecare sentiment, fiecare bucurie când mai rezolv câte ceva și firimituri din emoțiile care urmează să vină. 

A trecut deja mult timp de când nu am mai scris. Am lăsat să alerge praful pe blogul meu care, cândva m-a făcut să zâmbesc și mi-a oferit onoarea de a-mi fi un jurnal public. Îl admir de fiecare dată când mă uit la el și sunt mândră de modul cum l-am crescut și întreținut dar l-am lăsat părăsit de ceva timp. Permanent îmi vin idei dar totuși ele au devenit mai timide. Se învârt în spatele meu și mă scot pe mine în față iar ele tremură ascunse în spatele meu. Le cert  pentru că ele erau cele care mă ajutau să îmi mențin antrenat scrierea de articole. Timpul a trecut iar blogul novice a devenit veteran și matur. Are așteptări mai mari de la mine și tot timpul mă cheamă și îmi oferă o foaie albă care așteaptă cu nerăbdare să fie umplută. Idei năstrușnice îmi vin prin minte și promit că le voi scrie îndată ce ajung acasă...dar ele nu mai apar, fie m-au părăsit pe drum, fie mi se par niște idei prea jucăușe pentru a mai fi publicate și mă gândesc de enșpe mii de ori dacă să scriu sau nu. Bineînțeles că mă las ușor și îmi umplu mintea cu nimicuri care mă îndepărtează din ce în ce mai mult de scrierea propusă. Îmi este dor să scriu articole despre fel de fel de lucruri. Îmi este dor să formulez idei, titluri de articole...îmi este dor să mă visez o scriitoare.

Sertarul cu acest vis a fost lăsat în adâncul inimii și încearcă să iasă și să își facă loc în plutonul întâi. Pensula colorată se zbate din răsputeri să creeze un tablou care să mă inspire și să îmi șoptească că și el era cândva un vis de-al meu. Două vise se află în competiție, dar ambele sunt prinse în mrejile uitării.

Scrisul a rămas o pasiune pentru că nu este o iubire adolescentină ci o dragoste matură care va rămânea pentru totdeauna. Scriu oriunde apuc iar pictura va rămâne pentru totdeauna dragostea mea dintâi. Din fericire zi de zi descoperim noi lucruri şi ne dezvoltăm abilităţile în domenii pe care nu am crezut că vom empatiza cu ele.
Zbuciumul cotidian l-am aranjat frumos cu lucruri handmade care dau o notă de autenticitate și în timp ce picurii de ploaie formează bălți tentante pentru șoferi, eu discut despre creații vestimentare, despre trenduri și cum defectele hainelor nu ar trebui să iasă din producție şi consiliez doamne cochete lipsite de imaginaţie şi cunoaşterea calităţii. Puțin câte puțin devin un critic al modei.

Read More

Aprecierea literaturii

Indiferent dacă este vorba de literatură clasică, modernă, română sau străină, cei care citesc zilnic sau ocazional apreciază într-un mod aparte cărțile. Țin cont într-o oarecare măsură de calitatea hârtiei, rezistența coperții sau de rezumatul de pe coperta de pe spatele cărții dar, cel mai mult țin la conținutul cărții.

Astăzi, din lipsă de idei sau din dorința de a accentua frumusețea și importanța literaturii asupra noastră, regizorii crează un rezumat la cărți celebre intitulându-l scenariu și pun în imagini povestea cărții respective. Pentru că întotdeauna vor exista două tabere legate de cititul cărților sau de vizionarea filmului, am să prezint în ce parte balanța se înclină pozitiv, cu speranța că voi „atrage” sau voi schimba păreri prost formate.

În primul rând dragi cinefili, filmul nu va putea niciodată înlocui cartea citită în miez de noapte la lumina veiozei, în metrou sau autobuz, la muncă, în tren sau în pauzele dintre cursuri. Povestea din carte fiecare și-o poate imagina așa cum dorește, își imaginează personajele după bunul său plac. Râde la detalii și plânge atunci când ceva dramatic schimbă firul poveștii. Libertatea foilor îi oferă posibilitatea să-și rețină fragmente întregi subliniind cu pixul.

Nu are nevoie de actori pentru a înțelege descrierile autorului și vrea ca înfățisările lor să fie unice în imaginația sa. Recent am fost să vizionez filmul „The Hobbit”, un film pentru împătimitorii trilogiei Stăpânul Inelelor. Filmul este bazat pe cartea „The Hobbit” de J.R.R. Tolkin, pe care însă nu am citit-o dar am auzit un comentariu din întâmplare, în timp ce ieșeam din sala de cinema, care accentuează ce am spus mai sus. Persoana respectivă citise cartea și își imaginase secvența în care gnomii, cântă ca fiind o melodie veselă, însă în film este o melodie tristă. Iată două puncte diferite de interpretare. Așa cum o haină subțire nu va ține de cald precum un palton sau o geacă, așa și filmul: nu va ține „de cald” imaginației și nu va putea prezenta toate detaliile. Vizionarea unui film bazat pe o carte îți oferă posibilitatea să vezi o altă interpretare dar nu va ține locul cărții niciodată. Îmi place să vizionez filme și îmi place să citesc cărți de aceea nu le voi compara niciodată.

Dar pentru că suntem într-o alergare continuă, considerăm o pierdere de timp „cetitul” cărților și rămânem cu impresia că cititul e doar acea bibliografie obligatorie dată de profesorii de liceu sau facultate.

Magia literaturii apare odată cu degustarea unei cărți bune. Din fericire cărțile ca și filmele sunt împărțite pe categorii așa că putem alege să citim doar ce ne place și ce putem înțelege.

Am o mare admirație pentru domnul Pleșu, însă el are un public diferit care aprofundează literatura în adevăratul sens al cuvântului. Dacă vrei să începi călătoria „cititul cărților” îți recomand să începi cu ceva mai ușor de digerat. După ce ai dat de gust dă-mi de știre! Înseamnă că acel „timp pierdut” l-ai valorificat.

Colțul special pregătit pentru citit ține loc de popcorn și semințe, îți împrospătează viața, ți-o colorează, te relaxează și te ajută să lași frâu liber imaginației. Fă un exercițiu. Îndrăznește să visezi.

Read More

Ce (nu) arătăm lumii

Indecizie. Bucurie printre lacrimi. Tristețe cu un zâmbet forțat oferit lumii.

Acestea sunt doar câteva stări pe care într-un interval de timp mai lung sau mai scurt le simțim în trupul nostru lipsit parcă de orice forță, cu toate că ne arătăm lumii ca fiind niște oameni puternici, niște stânci care nu pot fi mutate din loc. O! Dar unde e puternicia noastră? Ea este doar o fațadă îndeajuns de bună pentru a ne proteja, asemeni unui scut lovit de o ploaie cu săgeți.

Ne-am obișnuit din ce în ce mai mult să ne repetăm în oglindă că suntem persoane puternice și că putem supraviețui mult mai bine decât scrie în ghidul de supraviețuire, ba chiar avem mai multe soluții. Însă persoana din fața oglinzii este in realitate o persoană firavă, afectată de tot ce este în jurul ei, plânge la cele mai mici emoții și este deja cocoșată de eticheta omului puternic care zilnic se luptă să o arate lumii. Este sleită de puteri dar totuși nu se gândește la vreo scăpare, la vreo odihnă sufletească. Cum oare să te prezinți lumii ca fiind o persoană slabă? Oare te-ai gândit că atitudinea sensibilă te face ca fiind un om slab?

Luptăm din nefericire cu lumea și în încercarea de a părea mai puternici unii față de ceilalți uităm să ne mai odihnim. Uităm să spunem stop dedicării muncii 100%, învățatului până la extremă sau uităm să ne oprim pe banca acoperită de zăpadă din colțul inimii care ne așteaptă din alergarea noastră după nimicuri cotidiene.

Unii din noi suntem mai puternici din fire, alții mai sensibili. Alții ne arătăm așa cum suntem iar unii încearcă să își pună masca de iron man. În tot acest zbucim, odihna pare a nu își mai avea locul printre prioritățile noastre cu toate că trupul dar și sufletul cere lucrul acesta. Ascultăm părerile celorlalți, stăruim în a mai afla cât mai multe detalii despre viața cuiva dar nu ne facem timp pentru viața noastră, pentru a mai vedea de ce mai are nevoie.

Nu încerca să pari mai puternic decât ești. Fii sensibil dacă așa este firea ta și lasă deoparte masca de om puternic pentru că nu trebuie să demonstrezi lumii că ești un om puternic. Puternicia nu înseamnă o carieră la nivel înalt ci înseamnă să lași deoparte toată meschinăria din lumea aceasta și să îți odihnești sufletul bucurându-te de ceea ce ai. Iubește și dăruiește permanent din iubirea ta. 

Read More

Un Crăciun permanent, vă rog!

Este clar! Nu mai încape nici un dubiu. Perioada Sărbătorilor de Crăciun este o perioadă în care oamenii se schimbă, se îmbracă cu modestie în hainele credinței, sincerității, amabilității și bunătății. 

Pe ritmul colindelor, oamenii se apropie mai mult de inimile lor, de sincerele vise pe care au uitat că le mai iau. Crăciunul ne apropie mai mult de familie, de prietenii noștri dragi și ne face să realizăm cât de mult ne era dor de ei și cât de mult ținem la ei.  

Mergând zgribulită prin nisoarea proaspătă care ne-a anunțat venirea iernii pentru următoarele luni, observ fericirea oamenilor de pe fețele lor înghețate, vorbesc despre cadouri, despre masa festivă, despre bradul imens din casă decorat în două culori. Au uitat de grijile cotidiene și au început să se odihnească așa cum ar fi trebuit de mult să o facă. Există parcă o timiditate de copil în fiecare reținându-se de a se manifesta natural. Nu trebuie să fii copil pentru a te bucura fără reținere, trebuie doar să te lași purtat/ă de frumusețea momentelor care îți sunt oferite de Dumnezeu.

Dacă ar dura fericirea lor permanent? Dacă ne-am bucura permanent asemeni sărbătorilor de iarnă?...

Ar fi oare atât de greu să vorbim cu atâta bucurie de activitățile noastre, să ne bucurăm de fiecare moment, să fim mereu buni unii cu ceilalți nu doar în apropierea Crăciunului? Câteva zile de bunătate, din păcate pentru mulți, nu îi fac mai buni ci doar arată că au două fețe: una naturală și una în vreme de sărbătoare. Poate ar trebui să avem un Crăciun permanent pentru ca oamenii să se poată bucura permanent de cei din jurul lor, să fie mulțumiți de sine și să nu se mai gândească cum să se îmbogățească. Inimile pot fi încălzite tot timpul, nu numai în vreme de sărbătoare.

Ar fi mult mai frumos, cu adevărat mi-ar plăcea! Starea de bucurie pe acordurile unei colinde care îți înmoaie inima să fie permanentă, îmbrățișările să fie mereu calde în vreme rece și cadourile să fie mereu făcute din inimă, nu numai din „datoria” Crăciunului. Ador această perioadă! Un Crăciun permanent, vă rog!

Read More

Simpla expresie a vieții

Nu știu și nici nu vreau să știu un termen limită pentru povestea de basm în care mă aflu și în care totul este atât de minunat încât nu trebuie să îmi mai fac griji de lumea imperfectă. Cu un zâmbet sincer de om împlinit privesc lumea din jurul meu. Sunt asemeni personajului lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, atunci când se afla pe insulă: dacă am tot ce îmi trebuie, nu am nevoie de mai mult pentru că nu am ce face cu el, fiindcă „tot ce este bun în lumea aceasta nu are preț decât atunci când ne aduce vreun folos”. Totul se învechește iar mulțumirea răsare treptat pe recoltele sădite târziu.

În zilele noastre, ce-i drept e destul de greu să ajungi la punctul în care să te consideri un om îndeplinit pentru că totul din jurul nostru contribuie într-un fel sau altul ca urcarea noastră să fie cât mai greoaie adăugând piedici după piedici, începând de la dezamăgirile cotidiene, la necazuri care te afundă în mocirla misogină a lumii în care trăim și în care fiecare pare să trăiască după regula junglei, în care luptă doar pentru el și te dărâmă din greșeală pentru că te aflii pe aceeași ață dreaptă, pe care și-a întins-o bine până la destinația propusă.

Fiecare om de pe acest mapamond își găsește împlinirea într-un anumit domeniu. Trebuie luate pe rând, nu le poți avea pe toate deodată. Răsuflăm bosumflați că nu găsim un loc de muncă în domeniu cu toate că am terminat facultatea de câteva luni și pierdem vremea tolăniți în pat sau ne înscriem la master pentru a mai prelungi perioada de „am timp să lucrez, acum învăț”, regretând că am ales acea facultate cu toate că alta părea mai bună. Mai bună doar pentru că nu am ales-o. Dacă alegeam alta, eram în aceeași situație de regret, dar așa suntem noi oamenii, nemulțumiți dacă pocnitul din degete nu funcționează atunci când vrem noi. Încep să cred că firea aceasta a noastră omenească are inclus regretul. Orice am face, ceva ne nemulțumește.

În zbuciumul acesta de zi cu zi, cu greu ne putem menține pe linia de plutire, fără a cădea în vreo extremă. Luptăm să ajungem sus fără a mai ține cont de cei din jurul nostru și chiar de noi înșine. Ajungem sus după multe lupte, ne simțim niște învingători dar după o mică privire de jur împrejur, realizăm că „învingătorul este întotdeauna singur”. Scriitorul Paulo Coelho, a ales cu cap titlul acesta uneia dintre cărțile lui, considerate deja un best-seller. 

A lupta este un lucru bun. Haideți să luptăm! Dar oare acea simplă expresie a vieții: a trăi în armonie, a fi mulțumit cu ceea ce ai, nu este îndeajuns? Sau oare toți suntem „bolnavi” de acel sindrom în care vrem să îi ajutăm pe cei din jurul nostru fără a ne mai preocupa de noi înșine?

Ar fi bine, dar din păcate noi, oamenii, nu suntem chiar atît de buni să nu privim întâi la noi. Asta e realitatea.  A te bucura în simplitatea ta nu este un lucru ușor pentru că trebuie să fii mulțumit cu ceea ce ai și să nu tînjești la ceea ce nu ai, devenind un nemulțumitor care își plânge zilnic soarta. 

Tu pentru ce ești mulțumitor?

Read More

Locul unde oamenii știu să dea „bună ziua”

La oraș cu siguranță nu, aici oamenii se salută din priviri din cauza lenei care îi încleștează gura cât trece pe lângă o persoană cunoscută, nici nu mai discutăm cazul în care persoana e necunoscută. Am spune cu siguranță că doar la sate toată lumea se salută. Ce-i drept așa și este, la sate lumea se salută și uneori mai încep conversații, chiar dacă nu se prea cunosc.

Este un obicei bun. În afară de sate, am descoperit locul unde salutul poate veni din partea unui necunoscut. La munte. În inima munților aventurierii se salută între ei, te întreabă ce traseu ai mai făcut astăzi, îți recomandă alte locuri în funcție de gradul de dificultate și ar sta cu cea mai mare plăcere de vorbă cu tine în timp ce admiri peisajul sau în jurul focului pentru a cânta muzică folk să răsune prin văile munților. Sună ca o filă ruptă dintr-un basm. Așa și este. Această poveste este una cu și despre oameni, despre curajul lor de a spune „salut” și de a-și povesti experiențele montane în vârful muntelui unui necunoscut, doi oameni care au alergat în singurul loc în care aerul este curat iar apa este cel mai bun medicament.

Oamenii se salută aici pentru că sunt „oamenii munților”, iar ceea ce îi leagă și îi face „frați” sunt munții înalți și superbi care îți oferă cea mai bună deconectare de orașul în care locuiești, de zgomotul și poluarea în care își desfășori activitatea.

Probabil ai spune că un salut primit de la un necunoscut în timp ce urci prin păduri pentru a ajunge pe creasta muntelui, nu are o prea mare importanță, ei, se pare că atunci are importanță. În timp ce răsuflii greoi urcând panta abruptă pentru a ajunge la vârf, un salut îți fură un zâmbet și câteva cuvinte care te face mai „omenos”.

Nu am stat atât de mult pentru a mă bucura de plăcerea călătoriei mele de a descoperi locuri noi, dar suficient de mult încât să mă fascineze și să îmi pot încărca bateriile. Astfel am învățat că un salut sincer din partea unui necunoscut contează și nu trebuie să trăiești la sat pentru a fi amabil. Asta e ceea ne lipsește nouă orășenilor prea ocupați cu promovarea noastră profesională: răsfățul unei dimineți răcoroase liniștite și obișnuința de a spune „bună ziua” celor din jurul nostru.

Read More