Eu unde mă duc?

Am primit întrebarea asta („Tu unde te duci?/ unde pleci?”) de fiecare dată cu zâmbetul pe buze, dar pe zi ce trece am început să fiu reținută în a mai răspunde așa repede, explicând și gesticulând prea mult. Fața aia cu zâmbetul larg care răspundea la întrebare devenise o față pierdută care, în interior își dorea să alerge departe de lume și să se bucure de frumusețea unui câmp de maci roșii. Doar de liniștea sufletului avea nevoie.

Mă apropii din ce în ce mai mult de încheierea unei etape din viața mea, va trebui să îmi fac bagajele și să plec din perioada studenției pentru că mi-a expirat „abonamentul”. Urmează să intru într-o nouă etapă, căutând lucruri noi necesare pentru o viață modestă și liniștită. E greu să îți dai seama ce vei face peste câteva luni pentru că de cele mai multe ori ne facem planuri dar acele planuri pot fi spulberate într-o secundă și îți pot schimba drumul pe care inițial vroiai să mergi. În pofida unor eventuale schimbări, eu, un om neînsemnat din lumea aceasta mare și fioroasă precum o leoaică, voi continua să merg cu pași mărunți și siguri spre adăpost.

Ne gândim la viitor pentru că e normal să fie așa, suntem oameni și ne facem planuri mărețe chiar dacă suntem conștienți că unele din ele nu se vor îndeplini. Dar ce ne împiedică să visăm la viitorul nostru? Suntem realiști dar în același timp și optimiști pentru că optimismul ăsta e ca un drog de care suntem dependenți pentru a merge fericiți la muncă, pe stradă, la cumpărături sau acasă.

Unde mă duc? Nu știu unde merg, nu știu în ce oraș voi sta, nu știu ce voi lucra, nu știu ce voi mânca mâine. E imposibil să știu asta, pot doar să spun că am planuri să rămân sau să merg în orașul X, să fac ceea ce îmi place și voi încerca tot timpul să stau acolo unde mă simt ca acasă.

Când îmi va fi greu, o să mă refugiez în brațele celui care mă susține și îmi va șopti „totul va fi bine”. Atunci voi ști că totul va fi bine.

Read More

Răsfăț pentru suflet

Ai simțit vreodată că în adâncul sufletului tău îți dorești să fii în altă parte? Visezi să stai liniștită pe marginea mării și să asculți cum valurile se sparg de mal, trecând la o stare melancolică privind cu drag vremurile de altădată și cele ce vor veni. Nu încerci să cauți pe cineva să porți o conversație ci doar să fii cu tine însuți. Nu îi respingi pe cei care îți sunt permanent alături ci doar vrei ca în unele momente să fii doar tu și marea. Doar tu și gândurile tale. Doar tu și prezentul.

Viața pare să alerge atât de repede încât uneori ai impresia că vrea să te depășească și să te lase undeva uitată de lume, să te descalifice de la maratonul vieții.

Nu optimismul este cel care lipsește atunci când privești viața fără ochelari de cal sau cu lupa, ci dorința de a întemeia noi vise. Vise în care ne-am putea găsi refugiul atunci când lumea ne atacă,atunci când totul pare să se distrugă în jurul nostru, atunci când suntem pe punctul de a ne panica sau atunci când ne vine să plângem fără a ști motivul.Acel loc numit vis nu este un palat ci doar un locușor de refugiu, în care mintea ți se limpezește, te lasă să visezi la frumusețea lucrurilor mari sau mărunte iar a doua zi îți începi ziua fresh ca după un duș rece.

Read More

Mâine te voi privi cu alți ochi

Pentru câteva minute bune am înghețat zâmbind în fața aparatului de fotografiat, cu toate că soarele puternic îmi stătea împotrivă. Un nou album se realiza alături de persoanele care au vrut să contribuie la poza bucuriei mele de la absolvirea a trei anișori de învățat d`ale jurnalismului. Inima îmi bătea mai repede decât în zilele normale iar emoțiile se ascundeau sub roba prea mare și prea lungă pentru mine.

Am mărșăluit bucuroși că am terminat anii studenției, am țopăit alături de trupa Taxi cântând că va veni o vreme când ne vom plânge de toate lucrurile dar sclipirea din ochi arăta speranța noastră că vom rămâne niște stele care nu  vor cădea ci vor pleca spre un alt cer. E doar un „la revedere”, nu „adio”.

Am aprins lampioane, uitându-ne nostalgici la balonul nostru de hârtie care a luat dorința noastră și a dus-o mai aproape de Dumnezeu. Nu doar am dat lampioanele simultan pentru a acoperi cerul ci am și zâmbit simultan. Norocoase lampioane, au furat mii de zâmbete și dorințe. Dacă depășirea recordului mondial era estimat la un număr mai mare, alături de cele 12.740 de lampioane, au fost mii de zîmbete și dorințe. Eu zic că scopul a fost atins, chiar dacă inițial era altul.

Fiecare eveniment ne-a arătat că ne putem bucura de viață chiar dacă  ne va aștepta mâine o zi mai grea sau o zi de căutat activități constructive pentru că studenția și-a luat rămas bun de la noi.

Poza unui proaspăt absolvent pare modificată în Photoshop dându-ți impresia de o inconștiență prin zâmbetul atât de sincer. Dar, este acesta sfârșitul zâmbetului nostru sincer și bucuria de a primi ceva din truda noastră? Nici pe departe. Ăsta e doar începutul. 

Astăzi, am absolvit facultatea și am rămas gândindu-mă că orașul Iași  va rămâne orașul studenției mele care mi-a oferit bucuriile unui om la început de drum.
De mâine voi privi Iașiul cu alți ochi. De mâine vei fi  orașul în care voi trăi alături de noua mea familie. Alături de mine, te-ai schimbat dar păstrezi aceeași căldură de a primi străinii care vor să îți spună „casă”.

Read More

O lume. O viață. O urmă.

Foile de ziar cu semnătura mea au început să se îngălbenească. Am întins mâna să fac cunoștință cu tine, lume dragă care mi-ai promis prietenie veșnică și mi-ai dat cadou un zâmbet care a început să se pietrifice. La orice oră, mă chemai să văd ceva nou care să îmi rămână în memorie și să pot crea un album de amintiri. Nu m-ai lăsat să am un semn al întrebării la albumul amintirilor. Am venit uneori  după tine de bunăvoie  iar alteori m-ai luat forțat și mi-ai deschis ochii larg ca să îmi arăți ce puteam pierde dacă preferam să stau acasă și să umblu aiurea prin lumea virtuală a internetului care vrea să te dețină definitiv în „Second life”.

Odată cu alarma telefonului care suna în fiecare dimineață la ore diferite, îmi șopteai „bună dimineața” amintindu-mi că este o lume întreagă afară care mă așteaptă să le transmit ce se mai întâmplă în lumea aceasta fără margini. Tastatura deja a început să își piardă din valoare, tu, lume meschină, ai început să îți pierzi din valoare. Asemeni literelor de pe tastatură care puțin câte puțin devin invisibile, lumea vrea să  înceapă un alt drum și vrea să mă lase singură pe propriile mele picioare. Am crescut, am trecut cu brio momentele copilăriei liniștite și a adolescenței cu fluturi în stomac. Am ajuns la maturitate și am început să simt cum numărul anilor își face simțită prezența în corpul meu.

Calendarul înroșit cu x-uri până la ziua mea de naștere care nu vroia să treacă mai repede pentru a ajunge om mare, nu mai există acum. Așa este, nu? În prezent, îți dorești să uiți câți ani ai și să rămâi la cea vârstă în care râvneai să ajungi când erai copil.

Prietenia veșnică pe care mi-ai promis-o, alături de oamenii care mă vor ajuta să ajung tot mai sus, este  departe de ceea ce văd. Educația pe care am primit-o nu e la fel ca a celorlalți, așa cum tu îmi spuneai cândva.  Unii încă nu au realizat că cel de-al doilea război mondial s-a terminat, alții nu pot fi educați când apar noi obiecte turistice în oraș.

Mi-ai format o lume de cristal care s-a spart odată ce am ieșit să privesc cu atenție în jurul meu.  Nu, tu nu poți să îmi promiți marea cu sarea, doar eu pot să îmi aleg calea și oamenii care pot să mă ajute să îmi redecorez lumea așa cum mi-o imaginam. Dar îți mulțumesc pentru că m-ai trezit la realitate.

Griul din lume s-a pătat cu niște culori vii. Sunt culorile pe care am ales să le folosesc pentru a picta un tablou alături de umbrele negre. Mă voi picta foarte aproape de ei pentru ca mâna mea să ajungă să îi păteze cu acele culori vii pe care am ales să le folosesc. Va ieși o adevărată artă a unor urme de pași imprimați într-o lume dată, nu aleasă. Este tabloul vieții mele care poartă semnătura mea.

Read More

Sfârșitul unui capitol. Începutul unei profesii.

„E foarte adevărat că o diplomă nu dă talent, totuși o pregătire
bună nu e decât folositoare breslei gazetărești”- Constantin Mille

Caietul cu file albe urma să fie umplut cu activitățile mele zilnice din perioada studenției, cu bucuriile și tristețile ei. Mi se face un gol în stomac și încep să am emoții când mă gîndesc că se apropie timpul să îmi iau la revedere de la studenție. Mai e un pas până la îmbrăcarea robelor, punerea tocii pe cap și poza de grup care nu va mai fi în această formulă niciodată.

Adunați de peste tot, am devenit colegi și ne-am împărtășit dezamăgirile și bucuriile de la cursul X sau de la examenul Y.

Am început timidă cu un reportofon, un pix și un carnețel. Nu îndrăzneam să adresez mai multe întrebări de aceea ajungeam acasă cu lucruri realizate pe jumătate. Anii de pe băncile facultății m-au schimbat și m-au adus mai aproape de a afla adevărul despre lumea în care îmi desfășor activitatea. Nici o persoană intervievată nu pleca până nu adresam toate întrebările. Atunci lucrurile au început să fie realizate complet. Asta se întâmpla prin anul doi de facultate. Țin să precizez că este vorba de curaj nu de nesimțire.

Ca orice viitor student am venit la facultatea de Jurnalism încărcată cu optimism și vise îndrăznețe. Au trecut trei ani și încă mă ghidez după ele. Ce-i drept, am devenit mai realistă și am aflat tot ce este în spatele acestui nume de jurnalist precum și puținele locuri de muncă. Mai am de descoperit.

Sună bine. Știu asta. Mulți au impresia că a face jurnalism trebuie doar să îți placă să vorbești și nu trebuie să înveți teorie. Departe sunt de adevăr. A fi jurnalist nu e chiar așa simplu, e nevoie de inteligență, inspirație, curiozitate, creativitate, optimism și să fii un om căruia îi place să se deplaseze. Știu ce e în mass media astăzi, dar asta nu înseamnă că se practică meseria cu profesionalism. Eu nu încerc să fac meseria asta doar pentru a avea de unde să mă întorc acasă ci să devin din ce în ce mai profesionistă în tehnicile mass mediei.

Când faceam practică (muncă de teren) la agenția de presă a Universității, îmi plângeam de milă. Alergam toată ziua, să fiu prezentă la nu știu ce eveniment, la lansarea de carte a dl Cutărescu ș.a...și totuși îmi plăcea la nebunie, mă atrăgea ca un magnet pentru că nu eram obligată să merg la toate evenimentele. Acum tânjesc după acea perioadă dinamică în care mâncam știri la micul dejun, la prânz iar la cină mergea ceva mai ușor de digerat, poate un text de opinie.

Dacă ar fi să dau timpul înapoi aș face aceeași facultate, aș veni cu același optimism și aș munci mai mult decât am făcut-o.

Odată ce mă apropii spre ușa de ieșire a studenției de pe băncile Facultății de Jurnalism îmi dau seama că aveam nevoie de mult mai multă experiență pentru ca să fiu cu adevărat pregătită în mediul media. Am adunat atâtea învățături și simt că mai am nevoie de încă puțin timp pentru a deveni mai bună. Poate e un simplu mod de a trage de timp și teama de a intra în ritmul muncii din mass media. Așa cum o profesoară de-a mea spunea: „ai nevoie de motivație ca să răzbești în acest domeniu”.

Anul întâi a fost o perioadă de dezmeticire pentru că nu prea știam să îmi organizez timpul și alergam să ajung la timp cu toate că puteam merge agale. Este o perioadă frumoasă dar ea este cărarea care duce spre un nou început. Un nou loc, o nouă familie...o nouă perioadă.

Mă bucur acum și mă voi bucura și atunci, poate chiar mai mult.

Read More

Diferențe culturale. Ce îmi place la americani.

De multe ori am avut impresia că cele mai importante diferențe culturale sunt doar cele mari, care se observă de la prima vedere și se fac studii intense despre acest subiect. Din acest motiv, nu eram interesată și nu mă frapau diferențele culturale.

Trăim într-o lume în care protocolul este din ce în ce mai mic, iar relațiile dintre persoane se pot lega mult mai usor și nu mai ești nevoit/ă să treci printr-o serie de reguli. Prima problemă a fost rezolvată.

Următoarea barieră este limba diferită. De multe ori persoanele care nu cunosc o limbă străină nu pot discuta cu persoane care vorbesc altă limbă, ceea ce îi face să apeleze la gestică și mimică. E comic și trist să vezi cum cineva se chinuie să explice ce freză vrea să își facă sau ce boală are și ce îl doare.

Zilele acestea am avut ocazia să cunosc îndeaproape câteva pesoane din Statele Unite și am putut observa micile diferențe culturale care nu se pot observa la o primă vedere ci doar dacă stai să analizezi. Ai zice că sunt neimportante, dar ele contează atunci când românul nu se adaptează și continuă să se manifeste așa cum știe cu toate că deranjează sau îi uimește pe ceilalți cu modul său de comportament.

Primul aspect (cel mai amuzant) este pupatul la români. În România pupatul zdravăn pe ambii obraji și zgomotos este cel mai practicat, pe când americanii nu au deloc obiceiul de a te pupa ci doar de a te îmbrățisa. Sincer, mi-a plăcut foarte mult modul lor de a reacționa atunci când vroiau să își ia la revedere de la tine sau să te felicite. E o îmbrățișare sinceră și caldă care nu necesită nicio pupătură zgomotoasă.

Americanii au rămas puțin șocați de felul insistent de a fi pupați pe ambii obraji pentru a-i saluta. Ei se fereau dar când mai venea câte o persoană mai în vârstă, nu mai scăpau. Erau prinși într-o zonă crepusculară în care îi amețeau zgomotul pupăturii și urma lăsată pe obraji.

Înțeleg că așa e românul, mai drăgăstos din fire, dar...stând într-o zonă neutră și observând, românii păreau puțin sălbatici.

Pe lângă aceasta, americanii sunt pasionați de sporturile lor. Știu că și românașilor le place fotbalul junglei de la noi, dar discuțiile despre fotbal se găsesc doar între grupurile de suporteri (două înjurături într-o propoziție) și rareori între discuțiile unor simpli oameni.

Americanilor le place să vorbească despre ele și să poarte șepcile echipei lor favorite. Purtarea unei șepci e ceva normal la ei. La noi mai puțin. Șepcile sunt purtate în general de sportivi sau de oameni care lucrează pentru a se proteja de soare.

Dacă la ei a face cadou o șapcă este ceva obișnuit, la noi este puțin ieșit din comun dacă nu ești vreun sportiv.

Un alt sport al românilor pe lângă fotbal este acela de a ne plânge de milă pentru tot ce ni se întâmplă. Opus culturii noastre, americanii nu au sportul asta, cu toate că și ei au probleme (unul din ei era bolnav de cancer, altul abia aflase că fata lui are cancer ș.a) nu își plângeau de milă ci mai degrabă mă încurajau pe mine care eram sănătoasă și îmi faceam griji pentru a învăța. Era un lucru minor, lipsit de importanță dar ei totuși mă încurajau și nu scoteau în evidență că problema lor e mai importantă. Nu știu cum reușeau.

Lista de diferențe culturale poate continua, acestea sunt doar câteva dintre ele pe care le-am observat de-a lungul zilelor. Nu vreau să scot în evidență doar lucrurile negative la români și cele pozitive la americani. M-am referit doar la detalii, acele lucruri care trec neobservabile prin fața noastră. Aceste mici detalii nu sunt pregătite dinainte, sunt spontane. Ăsta e adevărul.

Dacă două persoane din culturi diferite se întâlnesc, cel mai bine e să existe un echilibru pentru ca nici una să nu se simtă incomod. În concluzie, trebuie să te adaptezi.

Tu ai renunța la obiceiurile tale culturale dacă te aflii într-un cerc de persoane cu un alt tip de cultură?

Read More

„Grafică” la Copy Center

Ieri, pe lângă maratonul de rezistență pe care l-am făcut obligatoriu ascultând timp de șapte ore prezentări despre cum ar trebui promovată frumusețea Iașului, s-a aprins o scânteie la un copy center. Din păcate mai depindem de ei, iar ei scot bani frumoși din asta.

Printre zecile de prezentări și eu aveam una, așa că m-am dus la Ady Center să scot un model de pliant pentru campania pe care urma să o prezint. Acolo m-am izbit de o mare problemă: dacă nu ai de scos foi simplu: față-verso, din document Word, supui angajații la folosirea minții sau a eventualelor cunoștințe.

Pentru că băiatul nu știa mai nimic și-a chemat colega, o domnișoara care nici nu știa să scoată o imagine față verso și răsufla zgomotos la fiecare click dat în plus. Ee, colac peste pupăză, a greșit. I-am explicat ca trebuie să inverseze două imagini pentru a ieși corect. S-a uitat așa ciudat la mine parcă vorbeam chineză.

Deja se ofticase scoțând fum ca un tren personal CFR de parcă era cineva vinovat de lipsa ei de competență de a inversa două poze. Apoi îmi spune că nu stă ea să îmi facă mie grafică.

Îmi venea să râd, dar m-am abținut și i-am explicat că a schimba două imagini: cea din stânga la dreapta și cea din dreapta la stânga, în PAINT, nu e grafică. Modelul de pliant a necesitat grafică dar ceea ce ea trebuia să facă era banal, o minusculă cunoștință generală. Cu siguranță nu știa ce înseamnă aia grafică. M-am temut să îi dau exemple de programe ca nu cumva să creadă că vorbesc în altă limbă.

Nu ne-am născut cu calculatorul în brațe dar din adolescență de când îl folosim, am avut programelul ala din Windows, Paint, unde mâzgăleam cu creionașul virtual.

E ca și cum o persoană vrea să facă Facultatea de Matematică dar se încurcă la tabla înmulțirii.

Am lăsat-o puțin să descopere Paint-ul, dar văzând că nu se descurcă și pierzându-mi răbdarea și timpul, i-am explicat pas cu pas cum trebuie să facă. Încă mă minunez cum fetișoara aia a ajuns să lucreze la un Copy Center când sunt atâția tineri mult mai pricepuți. Din păcate ei stau degeaba pentru că locul lor de muncă este ocupat de persoane incompetente.

Prin urmare, am aflat ce înseamnă „grafică” pentru angajații de la Copy Center care au apărut la fiecare colțișor din zona Universității.

Read More

Stare de inconștiență...

Destul de târziu mi-am făcut timp pentru filmul Pearl Harbour. Este un film cu o istorie fascinantă și nu ar trebui să lipsească din Cv-ul unui cinefil.

Filmul arată clar ce înseamnă suferința mistuitoare a războiului și lupta pentru pace. După ce am terminat vizionarea filmului, suspinând după finalul frumos dar în același timp trist, mi-am dat seama că noi, cei din ziua de astăzi, nu știm ce înseamnă războiul.

Când declarăm război, ne-am gândit vreodată ce ar însemna în realitate acest lucru?

Când soluțiile nu își fac apariția, declarăm tare și răspicat „război”. Declarăm război îmbătrânirii, carierei, încălzirii globale ș.a

Strigăm pentru schimbare și trimitem oameni în armată pentru a-și risca viața pentru țară, populația care și-a dorit atât de mult schimbarea. Suntem neutri.

Nu știm cum e durerea din sufletul unei mame care și-a pierdut fiul, o soție care și-a pierdut persoana cea mai dragă din viața ei sau fiica care și-a pierdut tatăl. Eu nu știu, este o durerea prea mare și nu cred că o pot duce.

Suntem inconștienți atunci când vrem război pentru a schimba lucrurile. Războiul care se tot declară pe la televizor între diverși oameni politici sau vedete este un război de râsul lumii.

Când au fost protestele în țară, mulți păreau dispuși să facă orice ca să își spună părerea, susțineau chiar un posibil război. Oare știau ei ce înseamnă asta? Erau ei dispuși să își piardă viața, să lase în urmă o familie, prieteni, carieră...o viață de om simplu pe acest pământ?

Timpul a trecut, războaiele care au scris istorie s-au încheiat. Acum, cuvântul a devenit cea mai puternică formă de război. Atacurile la persoană sunt atît de dese încât am impresia că vocabularul s-a restrâns doar la cuvintele astea.

Televizorul prin diverse programe își etalează „armele” (în special în această perioadă în care fiecare persoană din noul Guvern este incompatibilă sau hoață). Pe stradă lumea vorbește despre asta, la facultate ne sunt explicate cele mai importante „arme” de atac.

Ne lipsește uniforma și scutul...

Read More