„ Textele mele erau mai puţin comode, în acea vreme…”
„Am fost director într-un sens neconvenţional, la firul ierbii…”
Lucian Vasiliu este şi iniţiatorul seriei noi a celei mai vechi reviste literare cu program articulat – „Dacia literară”, după 150 de ani de tăcere (1840-1990). Se amuză descriindu-se pe sine ca făcând parte din categoria poeţilor optzecişti datorată staturii sale de… 1,80 m.
Într-un spaţiu plin de cărţi şi reviste, o atmosferă tipică pentru un scriitor. La vârsta de 56 de ani, Lucian Vasiliu povesteşte cu modestie perioadele care au reprezentat paşii în societate. Prin micile pauze de vorbire încearcă să nareze fără a se depărta de subiect, prin răspunsuri concise. Ieşind din tiparul de interviu, strict profesional, am ajuns să discutăm colocvial, degajat, relaxat.
1. – Pentru început, aş dori să ne întoarcem în trecut, la momentele copilăriei. V-aţi născut în comuna Puieşti, judeţul Vaslui (fosta regiune Iaşi, raionul Bârlad). Povestiţi-ne mediul/ cadrul în care aţi trăit şi cum s-a născut dorinţa sau setea pentru literatură şi pentru scris?
– Am avut şansa să mă nasc la ţară, în spaţiu arhetipal. Bunicii dinspre mama erau apicultori, agricultori, pădurari, oameni cu mulţi copii. Tatăl era bârlădean la a treia generaţie. Făcuse şcoala primară în Bârlad, seminarul la Huşi şi Facultatea de Teologie la Cernăuţi (actualmente Republica Ucraina). Eu sunt o combinaţie de ţărani cu orăşeni… M-am născut într-o casă parohială, o casă cu bibliotecă, o casă cu identitate. Copilăria mea a fost creştină, paradisiacă. Nu ştiam ce se întâmplă în lume… Preocuparea specială pentru literatură, pentru artă în general s-a născut după alte pasiuni pentru istorie, sport, artă militară. Când aveam 17 ani şi eram elev de liceu în Bârlad, a murit tatăl meu (în 1971). Moartea lui m-a marcat profund. Reprezenta pentru mine un simbol al acelei vieţi patriarhal-rustice, a zonei tradiţionale româneşti în context european-interbelic. Moartea tatălui meu a declanşat preocupările pentru lectura serioasă, pentru reflecţie, pentru meditaţie culturală.
2. – În cele mai multe cazuri/ de obicei marii scriitori au avut în spate o temelie, o persoană pe care a considerat-o model. Dumneavoastră aţi avut un model?
– Da, tatăl meu, preot, dascăl, apostol. Preotul de ţară de odinioară ştia să ajute comunitatea. Un preot ştia de toate.
3. – Aţi debutat în 1973, graţie poetului Ioanid Romanescu, în Convorbiri literare nr. 16 (40) din august. Cum a fost?
– În fapt, am apărut prima oară la Gazeta de perete a Liceului nr. 1 din Bârlad, fost „Gheorghiu Dej”, actualmente „Mihai Eminescu”. Acolo m-a „afişat” regretatul meu profesor de literatură şi civilizaţie românească Mihai Daraban. Eram în clasa a XI-a. Debutul la „Convorbiri literare” a fost năucitor pentru mine. M-a marcat şi m-a obligat la eforturi de lectură.
4. – Aţi debutat editorial, după 7 ani (1981), la editura „Junimea”. A fost la fel de năucitor ca debutul în presa literară?
– Într-un fel, debutăm în fiecare secundă, în fiecare clipă! Ne bucurăm că respirăm şi îi mulţumim bunului Dumnezeu că ne-a dat substanţă. Vorbind strict literar, debutul cu volumul „Mona-Monada” a fost de asemenea miraculos! A fost o întâmplare amânată. Participasem la fel de fel de concursuri literare în anii '70. Între premiile pe care le-am obţinut a fost şi premiul naţional de poezie „Nicolae Labiş”, dublat de premiul editurii „Junimea” din Iaşi. Textele mele erau mai puţin comode, să zicem, în acea vreme... Până la urmă, la intervenţia unui mare poet, Cezar Ivănescu (pe atunci redactor al revistei „Luceafărul” din Bucureşti), cartea a primit bun de tipar.
„Mi-ar trebui pagini întregi pentru a încerca să rememorez debutul în literatură”.
5. – Care a fost rolul poetului Cezar Ivănescu?
– A avut un rol decisiv în debutul meu în carte! Evident, m-au ajutat şi alţi scriitori. Ioanid Romanescu la revista „Convorbiri literare”. Ana Blandiana mi-a răspuns prima oară la poşta redacţiei, la revista „Contemporanul”. Mihai Ursachi, un spirit mai puţin conformist al epocii, a scris elogios despre poeziile mele în revista „Opinia studenţească”. Daniel Dimitriu la cenaclul „Junimea” ş.a. Aşadar, Cezar Ivănescu a fost cel care a intervenit decisiv la editura „Junimea” pentru a se finaliza ceea ce obţinusem de fapt (premiul naţional „Nicolae Labiş” şi premiul editurii „Junimea” care însemna publicarea primei cărţi). Apariţia cărţii a fost întârziată cu doi ani. Le mulţumesc celor care au crezut în versurile, în textele, în eforturile mele.
6. – Care a fost legătura dumneavoastră cu Cezar Ivănescu?
– Eram redactor al revistei studenţeşti „Dialog” de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Poetul a venit la un moment dat (anii 1978-1979) pentru a-i cunoaşte pe tinerii creatori din această zonă. Am intrat în orizontul de speranţă al poetului Cezar Ivănescu. M-a publicat în revista „Luceafărul”. Am fost în termeni excepţionali, cu unele omeneşti sincope.
7. – Ce gând aţi avut când aţi pus mâna pentru prima oară pe cartea dumneavoastră de debut?
– M-am gândit la tatăl meu, la moartea lui, la morţii noştri. Îmi părea că tot pământul exaltă că un tânăr de la Iaşi a publicat o carte nouă. A fost un moment indescriptibil. Mi-ar trebui pagini întregi pentru a încerca să rememorez acel moment fabulos al unei emoţii profunde care înseamnă debutul în literatură!
8. – Aveţi anumite tabieturi atunci când scrieţi?
– Să fie linişte! Pe cât posibil izolare! Deşi mi s-a întâmplat să scriu şi pe o ploaie torenţială să zicem. Şi într-un tramvai (ca elev de şcoală postliceală la Bucureşti). Şi într-o sală de conferinţe la Academia Română, într-o bibliotecă universitară sau într-un cămin şcolar, într-o cameră cu trei colegi colocatari sau în armată, într-o seară, în dormitorul cu 30 de respiraţii soldăţeşti… Inspiraţia te poate surprinde oriunde…
9. – După 150 de ani de tăcere, aţi relansat revista „Dacia literară”, pe care o conduceţi în prezent. Cum a fost acea perioadă?
– În anii '89/ '90 îngerul mi-a şoptit ideea de a reporni un proiect vechi de revistă culturală abandonată la răscruci de istorie… Puteam foarte simplu să fac alt tip de revistă, sexy, postmodernă, ultramodernă. Ca om care frecventez şi cultiv librăriile, bibliotecile, anticariatele, arhivele, muzeele, ş.a. am preferat să relansez proiectul de la 1840 al lui Mihail Kogălniceanu. Sper să ne facem datoria cât mai bine în acest context de tradiţie, continuitate, identitate.
10. – Aţi descoperit o serie de scriitori şi i-aţi publicat în paginile revistei. Care a fost evoluţia lor?
– Aşa cum la rândul nostru am fost descoperiţi de cineva, încercăm şi noi să detectăm noi valori, să le cultivăm, să le premiem… Ne străduim cât ne stă în putere să promovăm autori tineri. Cine parcurge colecţia revistei se va convinge că multe dintre numele pe care le-am lansat au devenit astăzi repere culturale semnificative, fie că ele se exprimă la Chişinău, la Paris sau la Botoşani. O listă de nume ar fi prea lungă… Ca şi la posturile de radio sau de televiziune, ca în media în general (ziare, reviste, publicaţii diferite) există şi în „Dacia literară” spaţii dedicate celor tineri. Oferim premii la mai multe festivaluri-concursuri naţionale. Mulţi dintre ei fructifică această nişă, această albie de exprimare. Mulţi o ratează. Suntem pentru dialog, continuitate, originalitate.
„Orice funcţie publică uzează şi aş fi fost un om fals să trăiesc cu sentimentul unui directorat până la pensie.”
11. – Aţi fost director al Muzeului Literaturii într-o perioadă de tranziţie. Cum a fost?
– Nu cred că există, indiferent de rangurile trecătoare, decât vocaţie, pasiune, responsabilitate… Am fost director într-un sens neconvenţional, la firul ierbii, în subterane şi în lucrări de restaurare, în proiecte foarte terestre, pragmatice. Nu am fost un director de lux, nu am fost un director etichetă, nu am fost un director prejudecată. Dimpotrivă: efort, sacrificiu, insomnii, tensiune, anchete, riscuri, lipsă de legislaţie, finanţări improvizate, umilinţe şi multe alte lucruri. Cei 17 ani ai mei de directorat (1 an la Complexul Naţional „Moldova” şi 16 ani la Muzeul Literaturii Române din Iaşi) au fost un gest de preţuire prin administrare a tezaurului cultural naţional varianta muzee… Cu modestie şi dăruire, în vremuri tulburi…
12. – Totuşi, aţi ales să vă retrageţi din funcţia de director, după 17 ani. Care a fost motivul?
– După atâta vreme ajungi la saţietate. Nu mai ai la un moment dat prospeţime. Orice funcţie publică uzează. Aş fi fost un om fals să accept, să simulez că trăiesc cu sentimentul unui directorat până la pensie. A fost o cursă administrativă grea, a fost un sacrificiu, nicidecum un beneficiu de imagine personală, sau aşa ceva. Am anunţat din timp ideea retragerii, renunţării, a pasului lateral… Ea s-a întâmplat în 2007, adică odată cu intrarea României în structurile europene şi finalizarea lucrărilor ample, temeinice şi grele de restaurare de la Muzeul Literaturii Române din Iaşi (casa Vasile Alecsandri de la Mirceşti, de pe malul Siretului; casa familiei Negruzzi, de pe malul Prutului şi casa „Junimii” de la Vasile Pogor-tatăl şi fiul). Mi-am făcut retragerea oferind spaţiul de exprimare administrativă colegilor mai proaspeţi, mai dinamici, mai europeni, mult mai bine pregătiţi pentru efort cultural şi imagine administrativă în beneficiul unei instituţii vechi şi substanţiale precum Muzeul Literaturii Române din Iaşi.
„Suntem subiectivi deseori, dar într-o ramă în care regăsim şi portretul lui Ion Creangă.”
13. – Revenind la familie… Aveţi doi copii. Au moştenit talentul scriitoricesc al dumneavoastră?
– Nu ştiu cât putem vorbi despre talent, dar avem doi copii normali, adică sănătoşi, preocupaţi pentru literatură. Fiica, Maria-Luiza a terminat cursa şcolară (olimpiade, facultate la Cluj, an bursier în Germania, École Normale Supérieure în Franţa). S-a aşezat acasă, în ţară. Deşi ar fi putut să lucreze în străinătate. E şi jurnalist cultural cunoscut. Actualmente e angajata prestigioasei reviste „Dilema Veche” din Bucureşti. Există o continuitate în familie, asta îmi place. Băiatul (Cezar-Ştefan) se pregăteşte pentru clasa a V-a. Sunt bucuros că a fost printre primii la concursurile de matematică şi de română. E preocupat şi de şah şi exersează tenisul de câmp.
14. – Au trecut mulţi ani de la debut. Aveţi aceleaşi ţinte literare, aceeaşi gândire ca atunci?
– Nu. Ne schimbăm din clipă în clipă. Ne păstrăm statornicii doar de… subteran. Avem o albie a noastră. Ne păstrăm principiile, regulile jocului. Altfel opiniile sunt flexibile. Şi noi suntem subiectivi deseori dar într-un cadru, într-o ramă în care regăsim şi portretul lui Ion Creangă şi portretul Giocondei, dar şi autoportretul, să zicem, al lui Corneliu Baba.
-----------------------------------------------------------------------------------
Născut în comuna Puieşti-Bârlad, jud. Vaslui, România, la data de 8.I.1954.
1973. Ioanid Romansecu îl debutează cu versuri în „Convorbiri literare”, nr. 16 (40), din 30 august.
1974-1980. Este bibliotecar al Bibliotecii Institutului Politehnic „Gh. Asachi” din Iaşi. În perioada octombrie 1974-februarie 1976 face stagiul militar la Ineu, jud. Arad. În paralel cu activitatea de bibliotecar, urmează cursurile Facultăţii de Filologie din Iaşi (secţia română-franceză). Redactor al revistei studenţeşti „Dialog” (coordonator Al. Călinescu).
1980. 1 decembrie. Este angajat (prin transfer de la Biblioteca Institutului Politehnic „Gh. Asachi”) la Muzeul Literaturii Române din Iaşi (iniţial la casa „M. Sadoveanu”, apoi la casa „V. Pogor”).
1990. Devine membru al Uniunii Scriitorilor.
Iniţiază reapariţia revistei „Dacia literară” (la 150 de ani de la interzicerea ei).
A coordonat Muzeul Literaturii Române din Iaşi în perioada 1990-2007.
A iniţiat fondarea Societăţii Culturale „Junimea '90”, a Târgului de Cărţi LIBREX, a Zilei Poeziei la Iaşi (de Bunavestire).
CĂRŢI APĂRUTE: Mona-Monada (1981); Despre felul cum înaintez (1983); Să alergăm împreună (1985); Fiul omului (1986); Verile după Conachi (1990); Mierla de la Casa Pogor (1994); Dincolo de disperare (1995); Dansul monadelor (1996); Lucianograme (1999); Poeme/ Poèmes (1999); Cambei în China (2000); Grenade şi îngeri (2001); Atelier de potcovit inorogi (2003); Şobolanul Bosch (2006); Visez Fiul (antologie de poeme; ediţie bibliofilă, tiraj limitat, 2009); Sciatică de Copou (2010).
A coordonat apariţia multor ediţii, albume Iaşi, antologii ş.a.
PREMII:
1979. Premiul naţional „Nicolae Labiş”, Suceava;
1983. Premiul naţional „Mihai Eminescu”, Iaşi;
1990-2000. Premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, premiile revistelor Ateneu (Bacău), Hyperion (Botoşani), Euphorion (Sibiu), Poesis (Satu Mare), Convorbiri literare (Iaşi) ş.a.
2010. Premiul naţional „Nichita Stănescu” (Ploieşti).
Anca POPA
Astazi soarele a zambit putin, credeam ca primavara a uitat sa fie magica dar o plimbare de weekend e cea mai dulce dintre toate, ma face sa realizez ca a fi happy nu inseamna ca totul e perfect ci inseamna ca ai decis sa privesti dincolo de imperfectiuni.
