Supravietuire!?!...la ce ma refer?...acea deconectare pe care mi-am permis...printre viciile lumii, sa o realizez. Nu sa supravietuiesc fara telefon, fara internet sau alte gimbuslucuri(dependenta zilnica din zilele noastre), ci sa supravietuiesc cu putin din mult. Putinul reprezentand mancarea, multul reprezentand frumusetea naturii. Probabil majoritatea cand aud de munte spun: "Da, imi place muntele". Asta e baza. Pornesti de la verbul "a place" si ajungi sa explorezi ceea ce iti place prin noi experiente aflate nu in premiera ci..avanpremiera.
Imi "compresez" hainele, mancarea, intrumentele "necesare" intr-un rucsac imens insa spatiul totusi pare prea mic, dar cu multa putere reusesc sa le introduc pe toate. Ma pregatesc cu putere, odihna, curatenie si multa multa curiozitate, asteptand cu nerabdare sa pornesc la drum alaturi de echipa mea.
Ajungem la punctul de plecare, facem poza de grup, consultam harta si busola si pornim din loc spre prima destinatie. Primul drum, mai scurt pentru a nu ne marca chiar de la inceput, ne da putere pentru cea de-a doua zi. Hrana procurata de noi cu mare greutate, cu multa ruga pentru pastravul care "se face ca ploua" si nu intra in capcana. Incurajam baietii si ii sprijinim moral...cat reusim.
Bucurosi de victoria venita in cele din urma, pregatim cu mirodeniile naturale culese, o mancare minunata, ne miram cum de a iesit asa de gustoasa si...e facuta chiar de NOI!.
A doua zi, pare a fi mai grea, rucsacul parca nu se lasa mai usor si nici nu se aseaza mai confortabil dar, spatele incearca sa ignore greutatea. Incurajarea "inca putin" e cat de cat eficienta dar dealul ala imens, pauzele care nu mi se "cuvin" pentru ca intotdeauna ultimul din echipa trebuie sa inchida punga si nu lasa nici un "pufulete" sa se dea rostogol la vale.
Abrupt, fara o cale de iesire, drumul nu se lasa gasit si ploaia ne ingreuneaza drumul. Dupa chinuri mari, asteptari si urlete, nu gasim drumul si ne intoarceam pentru a incerca un alt drum.
Uzi leoarca, primim bonus niste amenintari de la "nenea", care se juca cu pusca, ca la Counter Strike. Ne ghemuim de frica si plecam cu viteza luminii pentru a-l ignora pe nebun.
Parcurgem drumul cu obstacole, fie crengi, fie urzici care s-a dovedit a fi bune pentru...romantism. Baietii erau cu radarul in cautare de urzici :)).
Ajungem. Campam.
Pregatim adapostul PREA sus pentru a sta PREA mult acolo, insa ne facem focul si ne bucuram de mancare. Avem mai multe feluri... si desert!!!!
Ca sa vedem cum e sa iti faci un adapost in 5 minute din cauza fulgerelor care bagase spaima in noi, ne mutam in cel mai rapid mod mai jos.
Gustari!...pauzele de la urcatul muntelui, ne bucura cel mai tare. De ce? Pentru ca afinele erau prea greu de ignorat iar tentatiaaa...prea mare. Ne oprim pana ajungem sa fim movi. Nu mergem prea mult pentru ca mai dam peste alte bunatati. Zmeuraaaa! O noua pauza...Dupa asemenea rasfaturi, continuam drumul cu zambetul pana la urechi si cu un ritm vioi. Ajungem devreme si ne permitem o relaxare pentru a astepta si celelalte echipe.
O noua zi...O noua experienta.
Adrenalina!...Ma entuziasmez de a face rapel si de a face catarari. Curiozitatea e mai mare decat inaltimea mea. Astfel ajung sa imi fiu campioana prin puterea de a ajunge la capat si dorinta de a incerca noul. De aceea cand a venit vorba sa incercam si ceva nou de mancare, am fost de accord: lacuste. Yummy!!...(Pare, "ihhh", dar sunt bune.)
Ne punem toate "priceperile" in orientare, harta a fost consultata, azimutul luat corect. Pornim la drum, ne ajutam intre echipe si deja ne imaginam dusul prea mult asteptat, mancarea "adevarata" si un somn prelungit.
Intoarcerea in tabara nu a reprezentat leneveala ci alte emotii de a merge in echilibru pe funia aia ca nu vroia sa stea dreapta dar, merita! Sa simti vantul cum iti zburleste parul cand te arunci de la o mare inaltime, nu se compara. Nu a trecut multe minutele de cand atinsesem solul cu picioarele si tanjeam la o noua aruncare...
Nu as putea sa compar zilele intre ele pentru ca toate au avut "acel ceva" care o facea mai speciala.
...deja imi e dor de linistea din jur, de cerul instelelat pe care blocurile nu ne lasa sa le observam, aerul curat de care ma bucuram si incercam sa inspir mai mult. Experienta de a vedea lucrurile dintr-o alta perspectiva, uitandu-te in urma, vazand muntii imensi pe care i-am parcurs, nu iti vine sa crezi cum ai putut sa mergi asa mult drum. Imi ridic ochii spre munti...frumusetile pe care le-a creat Dumnezeu, imi ofera imbratisarea perfecta.
Iar noi, echipa Pufuletilor, ne-am expandat putin de la atata drum, dar am sigilat punga asteptand sa fie redeschisa...
