miercuri, 20 ianuarie 2010

Frica necunoscutului inlocuita cu marea curiozitate...


Astazi nu mai e la fel; Liniste deplina, ma uit cautand o persoana sa imi zambeasca…dar nu e nimeni . Calmul necuprins ma bulverseaza total. Pasii marunti raman imprimati in urma mea, raman mirata de albul imaculat din imprejurul meu, nimic altceva, doar alb. Mersul acesta ma oboseste, merg fara un scop, am impresia ca am parcus tot desertul Sahara, multi kilometrii si…sunt singura!. Nu renunt si imi tot repet in minte :”nu pot fi singura pe lumea aceasta, unde au disparut toti oamenii?...”. In fata mea zaresc ceva, inca imi e neclar, alerg cu o bucurie in suflet neexplicabila, ajung si era…doar o masuta cu o masina foarte veche de scris.
Intristare!!, Mirare!?, cum in milocul nicaierului nu gasesc o persoana ci doar o masina de scris! Tocmai aici!. Nu pot gasi vreun raspuns. Nu e nimeni, cine ar fi putut-o uita ?
Imi vine sa plang, pare un vis dar totusi nu ma pot trezi…ma asez la masuta si incep sa scriu, randurile aluneca sub ochii aprinsi care carbonizeaza hartia, caligrafiile nu mai alunga durerea indeciziei si nici armonia trans-scrisului nu ma toarna anestezic in vene.
Nu intelegeam exact ce scriu pe hartie, dar mainile nu incetau sa scrie. Speriata, cu ochii in lacrimi si in acelasi timp fascinata de urmele silabelor care imi calca retina. Hartia pare a nu se mai termina, simt o pace deplina…imi pot exprima gandurile, zambesc.
De cand alerg prin acest spatiu necunoscut, e prima data cand zambesc. Continui sa scriu, realizez un adevarat desen al unui alfabet delirant…In acest timp, teama dispare.
Astazi ninsoarea se intoarce din litere inapoi in nori zgariind pe cer gravitatii incerte. Fascinata de moment , incercand sa il pastrez in memorie, il fotografiez in adancul inimii. Deodata realizez ca lucrul asta e straniu, din spatiul alb imaculat a aparut un minunat cer albatru care se reflecta in ochii mei ca dulciurile in ochii copiilor. Ma amuz de aceasta comparatie, inca mananc dulciuri.
Ma opresc din scris. Inchid ochii si ii redeschid ca si cum as astepta o surpriza. Asa a si fost…spatiul infinit imaculat disparuse, stateam pe o banca din parc si prima reactie a fost sa verific daca imaginea cerului a ramas aceeasi.Daa, intacta…chiar ningea. Fulgii de zapada alunecau usor pe fata mea plina de bucurie.
Mai raman un moment fixata asupra peisajului. Ma pregatesc sa plec, imi intorc privirea si un copil ma fixeaza cu ochii sai mari si caprui, primesc…un zambet! Nu sunt singura...
Imi revine in memorie imaginea masinii de scris. Ma grabesc sa ajung acasa sa imi rescriu gandurile.
In acest moment, sunt sase bilioane, patru sute saptezeci de milioane,opt sute opt zeci de mii, sase sute saptezeci si unu oameni in lume. Unii alearga speriati, altii doar incearca sa faca fata adevarului. Unii sunt oameni rai, in razboi cu binele.
Sase bilioane de oameni in lumea aceasta...sase bilioane de suflete. Si uneori tot ceea ce ai nevoie este doar de unul.

Reacții:

3 comentarii:

  1. superb eseul....chiar m-a captivat ;) cazuse si mouse-ul jos dar nu m-am clintit sa il ridic decat cand a trebuit sa dau pagina mai jos, si atunci am facut-o cu ochii in ecran ;)) iar concluzia..... speechless :) felicitari :)

    RăspundețiȘtergere
  2. superb textul;)stiu cum e sa ai inspiratie;)don't stop...

    RăspundețiȘtergere